Din tot judetul Prahova, Valea Cerbului este cel mai frecventat loc de catre amatorii turismului la cort. Aici nu vin insa numai turisti, ci si oameni care, pentru cateva luni pe an, isi parasesc complet domiciliul. Fac asta de zeci de ani, mai intai luandu-si cu ei copiii, apoi nepotii, si au ajuns sa inventeze denumiri geografice pentru zona pe care o ocupa.
Casele de panza incep sa apara imediat ce cladirile Busteniului se termina. La inceput rar, cocotate pe cate-o movilita de pamant, apoi in palcuri mici, pentru ca, pe masura ce ne apropiem de Cabana Gura Diham, la orizont sa se profileze un cartier cu tente multicolore, cu rulote proptite cas.
„Misca-te mai repede, ca te concediez !”
„Misca-te mai repede, ca te concediez !”, ii comanda un varstnic sotiei sale care, cu o toporisca in mana, se lupta sa cojeasca scoarta de pe o buturuga. Barbatul sta pe-un scaunel de voiaj, iar pe masuta de campanie sub care picioarele i se fac nevazute are o punga goala de chipsuri si un pahar cu vin rosu. A „concediat-o” pe femeie acum trei luni, cand, impreuna, au parasit Bucurestiul la bordul unui Oltcit care acum le serveste drept dormitor. Nu stau la cort, ci in masina, iar mancare isi fac dupa un paravan de carton. „Pe poteca asta trece noaptea ursul”, zice capul de familie, aratandu-ne o alee ingusta care-i traverseaza „gospodaria”. „Mi-am facut gaura asta in folie, ca sa ma uit mai bine la el. Si el cred ca ma vede. E ditamai animalul, are vreo 400 de kile !” Urmatoarea „concediere” va veni peste doua saptamani, cand batranul planuieste sa-si stranga decorul de mucava si sa plece acasa. Sotia sa se va supune: pana atunci, insa, buturuga trebuie cojita ca sa poata primi stratul de lac ce-o va face sa se integreze in randul mobilierului din sufrageria bucuresteana.
Champs-Élysées-ul neasfaltat
„Noi, astia de-aici, suntem rulotistii, iar cartierul nostru se numeste Ferma Pensionarilor”, ne explica doamna Doina din Bucuresti, a carei casa ambulanta are trei mo-dule: rulota, cort si pridvor. „Pana acum zece ani, stateam ceva mai jos. Apoi, m-am intalnit cu familia domnului inginer si cu alte cateva. Ne-am imprietenit si-am zis sa ramanem impreuna”. Domnul inginer sta la sueta cu sotia sa si cu doamna Doina. Este ploiestean si vine pe Valea Cerbului „de cand se stie”. A lucrat mult timp la Rafinaria Teleajen, iar falimentul industriei romanesti nu-i da pace. „Uitati ce drum asfaltat facusera comunistii”, ne arata ploiesteanul soseaua prunduita, care serpuieste pana in Busteni, si pe care, din loc in loc, se vad ramasite dintr-un covor asfaltic. „Cica am venit la aer ! Cand trec masinile pe drumul asta, se face un praf de ne sufocam”. Pentru domnul inginer, perioada de camping a inceput pe 28 mai si se va termina „cand da prima bruma”. Seara, familiile ies la plimbare in „oras”, adica se plimba pe drumul care, ziua, rascolit de masini, le ingreuneaza respiratia. „Iesim pe Corso, asa ii spunem. Sau Champs-Élysées”.
Parada Guleratului
Pe Champs-Élysées, seara, inspre ora 23, defileaza si ursii Guleratu’ si Daniela, impreuna cu doi pui. „Daca o persoana lasa gratarul nespalat, seara e rost de-o vizita a ursilor, povesteste doamna Doina. Pe la noi, prin Ferma Pensionarilor, doar trec, tinta lor fiind cartierul Valea Indienilor si tomberoanele de-acolo. Ii zicem Valea Indienilor pentru ca acolo mereu e fum si toata ziua sfaraie fripturile”, spune femeia, referindu-se la corturile asezate putin mai departe. „Ursii n-ataca oameni, ataca doar mancarea. Odata, impaturisem o bucata de pastrama intr-un ziar si-o bagasem in portbagaj. Trebuia s-o invelesc mai bine, ca sa nu-mprastie miros, insa nu mi-am dat seama. Noaptea, m-am pomenit ca trage cineva de rulota. Hat-hat, hat-hat ! Ce sa fie, ce sa fie? M-am gandit ca-i vreun prieten care voia sa ma cheme afara. Cand am deschis usa, ursul se lupta sa-mi deschida portbagajul. I-am bagat lanterna in ochi. S-a speriat si a sarit cu botul spre mine. M-am speriat si eu si i-am inchis usa in nas”, povesteste domnul inginer, scuturandu-se de haz.
Doamna Doina isi face un titlu de glorie din faptul ca, de trei luni, n-a mai pus piciorul in Bucuresti: copiii vin si-i aduc pensia. Domnul inginer tace invins cand o aude pe prietena sa laudandu-se cu acest record invincibil: a trebuit sa-si maculeze in cateva randuri calitatea de intemeietor al campamentului. De trei ori, a mers pana la Ploiesti ca sa-si ia pensia de la oficiul postal.
Ionut STANESCU
