Mariana Aftene (II)
S-a vazut ce inspirata a fost inscrierea ei aici – in invatamantul tehnic, “lupta de clasa” nu se manifesta cu aceeasi virulenta ca in cel teoretic – reusind sa absolve scoala in 1956 cu “diploma de merit”. Capatand, astfel, dreptul de a merge in invatamantul superior. A reusit sa intre la Facultatea de biologie a Universitatii din Bucuresti. Incep patru ani de munca obstinata si de greutati materiale, care ii macina sanatatea, nu prea robusta. Cand obtine un loc in camin, cand este redusa la o naveta chinuitoare. Dar ce rasplata imensa gaseste in studiu. Ea nu audiaza cursurile ci le absoarbe, participa cu entuziasm la seminarii, la lucrari practice, la aplicatii pe teren, isi trece toate examenele cu note maxime. Foarte repede incepe sa fie cunoscuta in facultate, se apreciaza ca poate avea succes in invatamantul superior si in cercetarea stiintifica, incepe sa i se pregateasca, dupa absolvire un loc de asistenta. Dar in preajma terminarii facultatii i se intampla o noua nenorocire: tatal ei este arestat ca “liberal” si “dosarul” ei – si asa fragil – se strica de tot.
In 1960 isi ia in mod stralucit examenul de stat, dar de-abia reuseste sa fie repartizata ca profesoara la Scoala generala Scaeni.
La nici 22 de ani, se trezeste cu o multime de sarcini pe cap. Este cadru didactic si nu este omul care sa nu respecte acest statut. Isi pregateste lectiile cu grija, se straduieste sa-i faca pe elevi sa invete. Se adauga o serie de sarcini extrascolare si sedinte nesfarsite de la care ea, mai ales ea, nu poate lipsi. Toate acestea in conditiile in care facea o naveta destul de grea zilnic, uneori si duminica. In plus, acasa trebuia sa dea ultimul banut pentru acoperirea nevoilor materiale si trebuia sa-i impace pe toti.
Nu este nicio mirare ca se imbolnaveste si este nevoita sa-si dea demisia din invatamant. In aceasta situatie disperata, salvarea se iveste sub forma Muzeului de Stiinte Umane. Margareta Mosneaga, care era in permanenta cautare de capacitati si devotamente pentru muzeu, o descopera si netezind toate greutatile, o angajeaza ca muzeograf. Muzeul ii devine o a doua familie si-i ofera un scop precis.
S-a integrat rapid in activitatea institutiei, nu a refuzat nicio sarcina si a facut tot ce a putut ca sa o realizeze exemplar. Urmand exemplul si indrumarile directoarei – devenita si pentru ea, ca si pentru ceilalti muzeografi, un adevarat mentor – se zbate fara odihna, cu deplasari istovitoare, pentru sporirea si imbogatirea colectiilor din patrimoniul muzeului. Se antreneaza si in activitatea promotionala: face ghidaj in muzeu pentru grupurile deosebite de vizitatori, sustine conferinte, participa la simpozioane, organizeaza expozitii temporare.
Obligatiile si grijile de familie, nu s-au diminuat, ci au sporit. Se casatorise si trebuia sa aiba grija si de sotul ei (caruia o detentie politica ii luase posibilitatile de afirmare), de fetita ei pe care, fireste, o iubea nespus, de mama sa, si, mai tarziu, sa suporte mortile celor apropiati.
Dar nimic din toate acestea nu se resimte in munca ei. S-a implicat substantial in restructurarea institutiei ca Muzeu de biologie umana si in realizarea Muzeului Rezervatiei Bucegilor, de la Sinaia. Nu a renuntat nicio clipa la ceea ce pare sa fi fost unul din scopurile majore ale vietii ei, cercetarea stiintifica. Se fixase demult asupra entomologiei si, in special, asupra albinelor salbatice din familia Megachilidae. Citeste, studiaza, fiseaza tot ceea ce gaseste in legatura cu aceasta tema. Singura, sau in colaborare cu Zoe Apostolache Stoicescu, elaboreaza peste 40 de lucrari stiintifice, comunicate sau publicate. Dar si acum o urmaresc vechile necazuri “politice”. Cu toata munca ei eficienta si devotata, timp de peste 25 de ani a fost tinuta doar muzeograf principal, numai o mica parte a lucrarilor ei au vazut lumina tiparului. De cateva ori cererile ei de inscriere la doctorat au fost respinse.
Dupa 1990 lucrurile au inceput sa se schimbe. Curand a fost promovata sef de sectie la muzeu, functie similara cu cea de director. In sfarsit este admisa la doctorat. Cativa ani buni isi mobilizeaza ultimele puteri pentru a finaliza munca unei vieti. In 1996, isi sustine la Iasi, cu prof. Univ. Dr. Ionel Andriescu teza “Contributii la studiul Megachilidelor( Insecta Hymenoptera Megachilidae) din Romania”, obtinand titlul de doctor. Lucrarea insuma 346 pagini, 108 desene si fotografii originale si insemna o contributie stiintifica deosebita prin descrierea a 22 de specii noi pentru fauna Romaniei si a importantei economice a acestui grup de insecte.
Dar toate veneau prea tarziu. Necazurile, munca fara preget, minasera o sanatate si asa destul de fragila si la 19 februarie 1998 sa stins din viata.
Paul D. POPESCU
