Hora (I)
Hora era evenimentul monden cel mai important in viata satului prahovean. Era un obicei vechi, venit din adancul trecutului nostru si judecand dupa evolutia lenta din secolul al XX-lea, cu putine schimbari de-a lungul timpului.
Hora avea loc duminica. „Anotimpul Horelor” incepea in prima zi de Pasti si tinea pana la Sfantul Dumitru. Perioada aceasta era favorabila din trei motive: vremea era calduta sau calda, dar in niciun caz nu era frig, rastimpul cu lumina naturala era destul de lung, duminicile cu ploaie erau foarte putine. Daca totusi ploua, hora ori se suspenda in acea duminica, ori se tinea cu un numar redus de participanti, sub un sopron mai mare. Se mai organiza hora si in zilele de sarbatori religioase cand nu se lucra: Sfintii Imparati, Inaltarea, Sanpietru, Sfanta Maria Mare si cea Mica, dar numai pe alocuri. De la jumatatea perioadei interbelice, unii carciumari au inceput sa construiasca, din lemn, pe langa pravaliile lor, niste pavilioane (uneori numite saloane) in care se tinea hora in duminicile ploioase si care anticipau sau prelungeau sezonul horelor cam cu o luna. Hora incepea pentru cei nerabdatori pe la ora 10, dupa ce se iesea de la biserica. Cei mai multi insa, preferau sa treaca pe acasa ca sa manance, astfel ca hora ajungea in toiul ei in preajma pranzului. Cand satul era foarte mare sau cand casele erau mai rasfirate, puteau sa se organizeze doua sau chiar trei hore. Hora avea loc in curtea sau in fata unui han sau a unei carciumi (batatura), de cele mai multe ori deloc amenajata.
Hora era organizata si condusa de catre un vataf sau mai multi ales de flacai dintre cei care mai jucasera inainte la hora cel putin un an, mai instariti, mai voinici, ca, la rigoare, sa poata impune ordinea si, se intelege, care aveau mai multi prieteni. Alegerea era pe un an, desigur, nu se consemna nicaieri, dar o cunosteau si o respecta tot satul. Vataful cu prietenii lui stabileau cu un anumit hangiu sau carciumar unde sa tina hora. De regula, acesta era de acord si nu cerea nimic pentru aceasta, avand in vedere ca desfasurarea horei ii sporea considerabil „deverul”. Chiar daca, in timpuri mai apropiate, negustorul le punea la dispozitie si „pavilionul” respectiv, din aceleasi motive chiria era foarte mica.
Mai grea era problema muzicii. Mai in fiecare sat exista un taraf de lautari, alteori doua sau unul mai mare care se putea imparti, la un moment dat, in doua. Vataful se tocmea cu ei si strangea banii tot el „cinstindu-i” pe lautari. Problema se complica in duminicile cand avea loc si o nunta. Uneori, taraful se despartea in doua, reunindu-se doar seara, la nunta. S-a gasit insa o solutie mai buna care, in majoritatea satelor, a devenit o cutuma.
In duminica respectiva, hora se muta la nunta. Ea incepea la ora obisnuita, dar nu in batatura carciumii ci in ograda socrului mare, uneori a celui mic. Dupa o ora sau o ora si jumatate, la un anume dangat al clopotului bisericii, hora se oprea. Atunci toti participantii la hora cu lautarii in frunte, mergeau la biserica, ajungand aproape cand slujba se termina. Cand nuntasii ieseau din biserica, cei veniti li se alaturau, formandu-se alaiul care avea sa plimbe mireasa prin sat. Aceasta plimbare putea fi considerata si ea ca facand parte din hora. Lautarii cantau de mama focului, tinerii dar nu numai ei, se intreceau in chiuituri, plosca trecea din mana in mana, multi dintre ei jucau in timpul mersului. Ba la cate un popas se incingea hora in mijlocul drumului. Ajunsi la locul unde avea loc nunta, dupa savarsirea, cu multa voie buna a unor obiceiuri traditionale, hora se desfasura ca de obicei, cu singura deosebire ca doi dintre jucatori eraum mirele si mireasa. Cam pe la sase, sapte seara, hora se spargea si cei neinvitati la nunta plecau acasa. Ceilalti, impreuna cu invitatii mai in varsta, se asezau la masa si lautarii isi schimbau modul de a canta. Desigur si in timpul nuntii se juca si inca bine, dar aceasta nu mai era hora; se prindea in ea numai tineretul, se faceau pauze mai mari pentru masa etc.
Paul D. POPESCU
