Margareta Mosneaga (III)
Din noiembrie 1952, viata Margaretei Mosneaga si-a schimbat cursul. Isi urmarea cu aceeasi abnegatie munca la catedra, dar visul ei era acum realizarea unui muzeu care sa oglindeasca natura regiunii in care traia. Intelegea ce greu este sa construiesti pe loc gol si ca trebuie, pe langa pregatire si munca, sa te inarmezi si cu rabdare.
Primul pas l-a constituit infiintarea muzeului de istorie la 1 mai 1953. Aceasta este data oficiala, dar inca din aprilie lucrurile erau rezolvate in linii mari : muzeul era trecut in bugetul Sfatului Popular Regional, i se atribuia, drept sediu si patrimoniu, Casa Hagi Prodan si erau angajati, cu cate o jumatate de norma N.I.Simache, director (175 lei, lunar) si Margareta Mosneaga, muzeograf (150 lei). A luat foarte in serios aceasta sarcina, muncind din rasputeri, ajutandu-l pe Simache pentru ca muzeul sa devina o realitate. Acest stagiu de trei ani i-a fost foarte util. De la Simache a invatat ca trebuie sa fii foarte indraznet atunci cand iti asumi sarcina de a crea si de a conduce o asemenea institutie, sa ceri pentru ea ce i se cuvine si sa-i pledezi cauza fara rezerve. De asemenea, in lupta cu Simache (o lupta atat de nobila) a reusit sa achizitioneze si o serie de obiecte susceptibile de a deveni exponate intr-un muzeu de profil. Cand in 1956 se infiinta Muzeul regional de stiinte naturale si era numita directoare cu norma intreaga, ea venea aici cu o zestre pretioasa: o experienta in muzeistica, o pregatire stiintifica de exceptie, putere de munca si pasiune, cateva obiecte muzeistice si un sediu corespunzator (partea de nord a primului etaj al aripii de Vest a Palatului Culturii) cu posibilitati de extindere, niste relatii trainice cu lumea academica si cu cea didactica a biologiei. Din acest moment, renunta la orice alta pasiune si preocupare, viata ei se confunda cu cea a muzeului.
Ceea ce a realizat ea nu poate fi cuprins intr-un medalion, abia incapand in cartea despre care am vorbit la inceput. Ne multumim doar cu cateva jaloane, pe care le-am dori cat mai sugestive. Ceea ce a realizat ea pentru stiinta si muzeistica romaneasca, pentru orasul si judetul nostru ar putea fi rezumat – foarte rezumat – in cateva linii. In primul rand nu numai ca a creat muzeul (primul din tara de acest fel), ca initiativa ii apartine integral, dar intreaga organizare si dotare s-a facut dupa planurile ei. Ea a stabilit tematica muzeului (in prima si a doua lui varianta), a adus primele exponate, a realizat acele diorame, punand efectiv mana, o premiera intr-un muzeu regional. A imbogatit, permanent, muzeul cu exponate de valoare fie prin achizitionare, fie din donatii, fie prin prepararea lor. Isi formase oameni capabili sa-i transpuna material ideile, printre care si un profesionist (restaurator) Iulian Radulescu. Din numeroasele ei excursii in strainatate sau in tara venea nu numai cu nenumarate “trofee”, dar si cu idei imprumutate din muzeele, gradinile zoologice sau botanice prin care trecea si cu care realiza schimburi avantajoase. A creat un muzeu capabil sa schimbe oricand modul de prezentare, desigur in cadrul profilului biologic. A initiat si a creat doua sectiuni noi, foarte eficiente si vizitate, Muzeul Sarii din Slanic si cel al Bucegilor de la Sinaia, ultimul, cand era deja pensionara. A stiut sa selecteze colaboratorii, intuindu-le calitatile, facand din ei, prin exemplul ei contagios muzeografi devotati. I-a ajutat sa “creasca”, sa devina ei insisi cercetatori valorosi, sa-si treaca doctorate, sa se afirme in acest domeniu in diferite institutii din tara. Amintim dintr-o lista destul de lunga, doua femei, care s-au format sub ochii ei, care au ajutat-o in munca si i-au continuat opera – Zoe Stoicescu Apostolache si Mariana Aftene – de care speram sa ne putem ocupa si noi. Margareta Mosneaga a pastrat relatii calde, prietenesti, cu toti profesorii de biologie din judet, i-a antrenat in activitatea stiintifica si ecologica si, prin ei, pe elevii lor. Dar, mai ales, a facut nespus de mult pentru depistarea si pastrarea unor monumente ale naturii, inscriindu-le pe listele celor protejate de lege si aparandu-le cu energie nesecata, determinand crearea unor rezervatii naturale. De aici, din aceste preocupari si bogata ei activitate stiintifica valorificata in numeroase lucrari comunicate sau publicate in reviste (“Natura”, “Ocrotirea Naturii”, “Revista Muzeelor”) sau in culegeri. Este si autoarea cartii “Monumente ale naturii din bazinele Ialomitei, Prahovei si Buzaului”). In 1970, s-a pensionat, dar a continuat sa lucreze pana aproape de sfarsitul vietii (6 septembrie 1991). De-a lungul vietii ei a primit o serie de distinctii si de recunoasteri, dupa care nu a umblat, dar care au fost un stimulent. In 1957 a fost decorata cu Ordinul Muncii clasa a III-a, in 1959 a fost numita custode onorific al comisiei monumentelor naturii din Academia Romana, in 1962, a obtinut titlul de Profesor Fruntas iar un an mai tarziu, in 1963 pe cel de Profesor Emerit, in 1964 era desemnata ca membru al Comisiei muzeelor stiintifice din Romania. Poate ca macar o parte a vastei ei opere ar trebui sa-i poarte numele.
Paul D.POPESCU
