Margareta Mosneaga (II)
Asadar, in august 1947, sosea la Ploiesti ca titulara definitiva in invatamant. Orasul i-a placut, mai ales ca stia ca este resedinta unui judet minunat, cu toate formele de relief, deci cu o flora si o fauna bogata si variata. In plus, avea 39 de ani si socotea ca a venit timpul sa se stabileasca si ea undeva.
In orasul nostru s-a facut, in curand, bine cunoscuta ca profesoara. Cand incepe sa functioneze la liceu, acesta mai purta numele glorios de “Despina Doamna” care ii va fi retras peste cateva luni. Despre acest trecut se vorbea mult in cancelarie si pe ea o interesa totul, socotind ca numai cunoscand asa ceva se poate integra pe deplin in colectivul didactic. A fost foarte apropiata de colega ei de specialitate, Florica Serban, cu un deceniu mai in varsta ca ea, cu un stagiu indelungat in aceasta scoala si chiar fosta eleva a ei.
Curand, toata lumea din scoala stia despre lectiile Margaretei Mosneaga. Despre arhitectura lor bine chibzuita, despre continutul bogat al acestora, despre modul atragator in care preda, despre faptul ca este apropiata de eleve si se antreneaza in activitatile extrascolare.
In vara anului 1948 are loc „reforma invatamantului”. Planurile de invatamant si programele scolare au fost saracite, durata invatamantului secundar a fost redusa cu doi ani etc. etc. In aceste conditii, singura speranta pentru scoala romaneasca, ramaneau dascalii. Cei mai buni dintre ei au incercat sa vada ce se poate face – in conditiile date – pentru ca totusi „sa se invete carte” in Romania. Primejdia era cu atat mai mare cu cat pentru a acoperi largirea extraordinara a retelei scolare, fusesera bagati in scoli o serie de oameni care nu aveau nicio legatura cu invatamantul. Infiintandu-se „Sectia de invatamant a orasului de subordonare republicana Ploiesti”, a fost numita ca sefa a acesteia o excelenta profesoara de matematica, Florica Dascalu, de la Liceul de fete. In anul anterior, fiind colega de cancelarie cu Margareta Mosneaga si ajungand s-o pretuiasca, a luat-o inspectoare I.C.D. (Indrumarea cadrelor didactice). Timp de doi ani, si-a propus ca scop sa ajute cadrele didactice vechi sa-si pastreze eficienta in predarea disciplinelor respective, iar pe cele noi sa o capete, cu tot procesul de „ideologizare” pe care nimeni nu-l putea impiedica. In plus, ofera dascalilor o fata mereu binevoitoare, ii ajuta sa treaca prin hatisul de reguli pe care noul regim il crease.
Dupa doi ani insa, este „scoasa din randurile partidului”, nu „exclusa” ci „gresit incadrata” (se nascuse in U.R.S.S.)! In aceste conditii nu mai putea ramane la Sectia de invatamant si este trimisa “la catedra”.
S-a intors cu entuziasm si cu dorinta de munca la Liceul de fete, pe cale de a deveni „Scoala Medie nr. 2”. Acum a vazut ea direct urmarile nefaste ale „reformei invatamantului” si a regasit aceleasi conditii materiale grele pe care le cunostea. In schimb, gasea o conducere noua, avand ca directoare o colega de specialitate, Olimpia Iavorski si ca adjuncta excelenta profesoara de matematica Cecilia Herscovici, conducere care o aprecia si a ajutat-o cat se putea.
Imediat, comuniunea dintre ea si eleve s-a restabilit si tot ceea ce ii invatase pe altii ca trebuie sa faca in munca la catedra, a facut ea, cu deplin succes. Ramanea insa si pasiunea pentru natura pe care o transmitea si elevelor, prin lectii maiestrite, dar si prin activitatea extrascolara. A organizat sau a participat la nenumarate excursii si drumetii (ca acelea conduse de profesoara Cornelia Micu), al caror suflet reusea sa fie si din care venea cu „tolba” plina de mostre si cu caietul plin de observatii.
Regreta ca localul pe care scoala il impartea cu un alt liceu, nu-i putea oferi nici macar cel mai mic spatiu pentru organizarea unui muzeu, ori cabinet, ori laborator, de stiinte naturale.
A venit si acel moment din noiembrie 1952 cand o serie de profesori de istorie, de limba romana, limbi straine si o profesoara de biologie, au fost convocati la sediul Sfatului popular regional (aflat unde este astazi Muzeul de Arta). Autorul acestor randuri isi aminteste cum, in prezenta autoritatilor locale, o persoana de la organele centrale culturale, Maria Feius sau Feios, ne-a vorbit despre o „hotarare de partid” si de stat pentru infiintarea de muzee regionale de istorie. A vorbit mult, dar cu destul bun simt. La sfarsit, ne-a cerut sa ne spunem parerea, sa facem propuneri. Noi am tacut, nestiind ce sa spunem. Atunci a luat cuvantul N.I. Simache care a dezvoltat un adevarat plan de infiintare si de functionare a unui muzeu si din acel moment noi am stiut ca exista un Muzeu in orasul nostru.
Paul D.POPESCU
