Caderea Constantinopolului – ultima citadela a crestinismului din sud-estul Europei

Moto: “ Nicio constructie ridicata de om nu intrece o carte “ N.Iorga
Pentru prof. dr. Constantin Dobrescu, studierea izvoarelor istorice care au condus la prabusirea unuia dintre cele mai longevive imperii din lume – cel Bizantin – a reprezentat un demers stiintific prioritar in activitatea sa din ultimii ani, proiect in care l-a cooptat si pe un alt profesor ploiestean de istorie, Ion C.Petrescu. Cei doi autori ai cartii “Caderea Constantinopolului – ultima citadela a crestinismului din sud-estul Europei” au simtit nevoia sa umple un gol din istoriografia romaneasca, din care lipseste o sinteza clara referitoare la prabusirea Imperiului Bizantin. Cartea, recent scoasa de sub tipar, reprezinta o premiera in istoriografia romaneasca. In cele noua capitole, riguros concepute, ne sunt prezentate, pe larg, evenimentele acelei epoci, incepand de la prabusirea Bizantului, pana la ascensiunea statului militar feudal otoman. Ascensiune stimulata si de spectrul dezagregarii politice a statelor din sud-estul Europei, lipsite de un sprijin eficient extern. De altfel, si Bizantul ajunsese o umbra, un om bolnav al Evului Mediu, restrans teritorial la capitala Constantinople si imprejurimi – Salonic si Moreea. Decadere cauzata si de luptele interne dintre pretendentii la tron ai Bizantului, care au apelat deseori la ajutorul oferit de otomani. In aceste conditii, statele mici create, cu dinasti bizantini sau principi latini la conducere, precum genovezul Giustiniani, au rezistat cu greu asaltului otoman. Remarcabile raman eforturile lui Mircea cel Batran, domnul Tarii Romanesti – “ principe intre crestini, cel mai viteaz si cel mai ager “ (Leunclavius) – care a reusit sa delimiteze, la Dunare, stapanirea otomana. Astfel, Batalia Dunarii, din anii 1391, 1394, 1395, 1397 s-a soldat cu esecuri lamentabile pentru turci, popoarele din Balcani primind un ajutor substantial din partea ostenilor lui Mircea cel Batran. Cel care a condus apoi intreaga ofensiva antiotomana din timpul domniei sale (1400-1418). In apararea crestinatatii s-a ridicat si Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446) si guvernator al Ungariei (1446-1453), “Cavalerul alb al romanilor” (Papa Pius al II-lea). Alaturi de eroul albanez Skanderberg, el s-a opus vehement ocuparii Belgradului de catre turci, in 1456. La sfarsitul veacului al XIV-lea, Constantinopole era deja un oras in agonie, Noua Roma – cum fusese supranumita capitala Bizantului – isi pierduse aproape in totalitate stralucirea. Pe acest fundal, visul generatiilor de sultani de a cuceri Constantinopolul avea sa se implineasca prin Mahomed al II-lea, cel care a reusit sa intre in cetate, la 29 mai 1453, dupa un asediu prelungit timp de doua luni. In aceasta campanie de subjugare a capitalei Imperiului Bizantin, Mahomed al II-lea a primit un ajutor nesperat si de la Nicolae Orban – un mester ardelean in fabricarea de tunuri – sultanul punandu-i la dispozitie toate mijloacele materiale si umane pentru fabricarea tunurilor. Astfel, artileria otomana avea sa fie arma principala a turcilor in cucerirea Cetatii. Mahomed a mai primit insa, un ajutor si din partea spionilor sai infiltrati in Bizant, care i-au aratat “portita” de intrare in capitala, pe unde a patruns usor oastea otomana. Prabusirea Imperiului Bizantin a starnit ingrijorare in lumea apuseana, fara ca suveranii Occidentului sa se trezeasca la realitate. In acest context, autorii cartii remarca rolul de bariere in calea expansiunii otomane avut de ilustre capenii politice crestine din spatiul romanesc. Pe langa deja evocatul Iancu de Hunedoara, mai sunt remarcati Vlad Tepes – pentru apararea Tarii Romanesti si Stefan cel Mare – in apararea Moldovei. Caderea Constantinopolului a insemnat, practic, incheierea epocii feudale si inceputul epocii moderne.
Ioan POPESCU