50 de ani, doua luni si-o saptamana
Se vede treaba ca romanul ar fi blestemat sa astepte, sa se perpeleasca vreme indelungata ca sa-si vada visul cu ochii, problemele rezolvate, necazurile sfarsite. Iar ceea ce s-a intamplat in ultima perioada de timp confirma – cu varf si indesat si cum nu se poate mai bine – ceea ce am spus in primele randuri. Iata, de exemplu, am asteptat vreme de 50 de ani ca sa intram in posesia a ceea ce, de fapt, era al nostru – platoul continental aferent tarmului patriei. S-au gasit, in istorie, natii hulpave care au ravnit la suprafata de apa ce scalda tarmul romanesc si, sub diferite pretexte, ne-au chinuit amar de vreme sustinand ca apa si terenul submarin aferent li se cuvin pentru simplul motiv ca ar avea muschii mai tari. Si mai credeau respectvii „musculosi” ca istoria este imuabila, ramanand dupa voia lor. Dar n-a fost sa fie asa, istoria s-a intors cu fata si spre cei care, considerati mai neajutorati, au facut uz de forta dreptului, redobandindu-si, cum spuneam, ceea ce le-a fost, dintotdeauna, in patrimoniu.
Si tot aceasta perioada de timp ne-a mai oferit o mostra de asteptare chinuitoare prin situatia de la Ministerul Internelor si Administratiei. De aproape doua luni, doua partide mari cat roata carului – capabile sa sfarame cu cele peste 70 de procente cu care se lauda ca ar reprezenta sustinerea electorala, orice obstacol – nu reusesc sa unga in functie un sef al respectivei structuri. Si nu as spune ca nu exista preocupare pentru … ocuparea fotoliului de ministru, ci ca este prea mare batalia pentru cele cateva posturi din varful respectivului minister. Se stie ca au fost doua numiri, au fost interimate, dar toate la un loc nu fac cat un titular sadea care sa puna in miscare hergheliile de trupeti care, din cate ne dam seama din cele ce ce intampla, se ocupa mai mult de oblojiirea, de protejarea raului si a autorilor acestuia, decat de ordine si siguranta publica in tara. Dar romanul, ca intotdeauna, asteapta rabdator, spunandu-si mereu, in sinea sa, ca „Dumnezeu vede si nu bate cu parul!”
Si, tot in asteptare, de ceva mai mica intindere – numai vreo saptamana – se afla cetateanul tarii, ca sa vada cine sunt autorii crimelor de la Brasov si ai furturilor de arme din Armata Romana. Am spus ca asteptam sa se faca lumina in respectivele cazuri deoarece nu-s niste fapte cu care sa ne intalnim la orice colt de strada si in orice moment, ci sunt evenimente cu reverberatie nationala care, pana la urma, prin ecourile internationale produse, mai arunca o pata neagra pe imaginea si-asa nu tocmai clara a tarii noastre. Iar acest din urma aspect ar trebui sa fie un motiv in plus ca institutiile abilitate sa ne intrerupa asteptarea, sa ne prezinte cat mai urgent solutiile.
Scriam, asadar, despre asteptarea romanului; ca-i va fi bine, ca-i va fi rau, romanul, precum se vede, asteapta, ca un invins, finalitatea unor intamplari. Dar, atentie, nu trebuie intinsa coarda la maximum deoarece – daca ne mai amintim de versul lui Cosbuc „Cand nu vom mai putea rabda” – la momentele cand puterea (a se citi “stampila”) va fi in mana lui, atunci ii va obliga pe cei care l-au facut sa astepte, sa astepte, la randu-le, inca patru ani pana cand vor mai ocupa jilturile puterii.
Leon CHIRILA
