Pe segmentul nordic al strazii “Franceze”, asistam, de asemenea, la o succesiune de stiluri constructive. Pe partea stanga (vestica) mentionam trei edificii care nu mai exista astazi, dar pe care noi le vom evoca in viitor, toate in stil neoclasic (in diverse variante ale acestuia): Banca Centrala, Hotel Europa cu restaurantul Berbec, edificiul Picadilly. Pe partea opusa, estica, pe langa cladirile parter si etaj de la sfarsitul secolului al XIX-lea, s-au ridicat treptat, inlocuindu-le, cateva noi, cu doua sau trei etaje, cu fatade mai elaborate dupa 1900. Am putea aminti impozanta cladire a Bancii Comerciale Romane, cea a Bancii de Credit, Casa Herjenescu, Palatul Camerei de Comert si Industrie. Aparute si mai tarziu, dar care modificate substantial exista si acum, sunt cladirea Bancii Romanesti si Palatul Telefoanelor.
Strada “Franceza“ era, fara indoiala, una dintre cele mai frecventate artere din Ploiesti sau, cel putin, devenise asa in a doua jumatate a perioadei interbelice. Intre orele 11.00 si 15.00 si apoi dupa ora 17.00, nu aveai loc nici sa te misti de oameni.
Lucrul este de inteles, fiind vorba de o artera comerciala, unde pe o lungime de cca.750 metri, pe o parte si pe alta, la parter, uneori si la primul etaj, se gasea pravalie langa pravalie, de toate felurile si pentru toate pungile.
Nu numai atat, dar aici se gaseau trei dintre cele mai importante institutii de credit locale: Banca Comerciala Romana, Banca Centrala, Banca de Credit, Banca Concordia (mai tarziu Banca Romaneasca). Cum tot aici se gasea si Camera de Comert, artera era frecventata si de nenumarate persoane din lumea afacerilor. De asemenea, strada aceasta era, intr-un fel, si un centru politic, aici gasindu-se cluburile principalelor partide politice: conservator, takist, liberal, iorghist, national-taranesc etc., gazduite in edificiile unor hoteluri, banci, cafenele.
Pe langa toate acestea, strada Franceza mai prezenta o atractie, era unul din locurile de plimbare si de intalnire cele mai agreate din tot orasul. In tot timpul anului, dar mai ales din noiembrie pana prin aprilie, cand Bulevardul nu mai era atat de primitor, franceza era artera de promenada. Spre seara, cand cumparatorii se mai rareau si cluburile nu se deschisesera inca, incepea forfota adolescentilor, tinerilor si chiar mai putin tinerilor. Se plimbau, rar singuri, dar mai ales perechi sau in grupuri. Dupa un “tur“ sau doua, se “alegeau“, se placeau, unii “baieti“, mai indrazneti, se prezentau singuri “fetelor“, le “agatau“.
Se formau si grupuri mai mari (se vorbea, se radea, se mai si stationa uneori), care se desfaceau, pana la urma, tot in perechi.
Dupa cateva “tururi“ (*cand ploua sau era prea frig, unul sau doua), perechile se pierdeau, inlocuindu-le altele mai emancipate. Cand fata mai era sub controlul strict al parintilor, perechea se indrepta spre casa ei, lungind cat mai mult drumul si profitand de zonele mai intunecate care le ofereau putina intimitate. Cand partenera era o domnisoara “emancipata“, sau o vaduva mai “vesela“, sau o tanara divortata, perechea se retragea mai tarziu si nu spre casa ci, dupa buzunarul partenerului, intr-un cinematograf, intr-o cafenea sau intr-un restaurant.
Pentru elevii din cursul superior si mai ales pentru eleve, plimbarea pe Franceza mai avea si farmecul lucrului interzis. Intr-adevar, toate regulamentele scolilor secundare prevedeau sanctiuni grave, mergand pana la eliminarea pe o luna pentru elevii sau elevele care “pierdeau timpul aici“, mai ales in compania sexului opus. Veneau in haine “particulare“, fara uniforma, se pierdeau in multime, dar tot exista primejdia sa fie recunoscuti de profesori, supraveghetorii, pedagogi si atunci era vai si amar… Autorul acestor randuri a trait si el bucuria plimbarilor pe Franceza, dar prin 1944-1947, cand nu mai erau riscuri, dar si cand “stralucirea ei incepuse sa paleasca…“.
Paul D. POPESCU
