Desigur, toamna este un anotimp care, dupa huzurul din timpul verii, aduce nenumarate griji tuturor femeilor si barbatilor, fie de la tara, fie de la oras. Nu ne vom ocupa insa de femeile de la tara, la care problema se complica avand in vedere si muncile agricole de toamna, ci numai de cele de la oras.
Am putea cuprinde totul intr-un cuvant: preocuparea aproape obsesiva, pentru pregatirea familiei si a casei in vederea trecerii cu bine a anotimpului rece si chiar a primei parti a anului viitor.
Desigur, femeile imparteau toate problemele cu sotii lor, sau cel putin asa ar fi trebuit sa fie. Dar, de cele mai multe ori, femeia avea grijile cele mai mari. ea urmarea “calendarul toamnei”, ea avea initiativele, ea ii aducea aminte barbatului ce are de facut, ea ii aprecia acestuia munca. Ceea ce vom spune mai departe se refera in special la Ploiesti, la perioada interbelica si la un segment care cuprindea cam trei sferturi din familiile orasului.
Este foarte greu de spus cand incepea “toamna” pentru femeile ploiestene. Cred ca primele pregatiri incepeau prin luna iunie.
Era vorba despre “dulceturi”. Pe vremea aceea, dulceturile ocupau un loc important in viata mondena a ploiestencelor si a celorlalte orasence. De la nevasta muncitorului calificat (nebetiv), pana la sotia prefectului, sau a bancherului, ori a petrolistului sau a colonelului, orice femeie se simtea obligata ca, oricand “intra cineva in casa“ sa-i “stea inainte” cu “o dulceata si un pahar de apa rece”. Apa, la Ploiesti era foarte buna, chiar cand a inceput sa fie adusa de la “uzina” de la Crangu lui Bot, dar dulceata trebuia facuta.
In aceasta prima “campanie” se prelucrau, mai ales trei fructe: ciresele, visinele, zmeura. Dintre cirese, pentru dulceata se foloseau in special “cele amare”, mai rar cele albe mari, pietroase, bune insa pentru compot. Visinele aveau si mai multe intrebuintari. Se facea din ele dulceata, ca si la cirese, cu multa migala, pentru ca se scoteau samburii, lucru pe care numai femeile il puteau face, ajutandu-se cu cate o agrafa de prins parul. Se mai facea si un delicios sirop, pus in sticle, din care insa putine ajungeau pana in iarna si chiar pana in toamna. In unele gospodarii care aveau visini in gradina sau care aveau asemenea pomi pe la vii sau alte proprietati, visinele erau uscate la soare, puse apoi in saculeti de panza si pastrate pentru a fi facute compot in timpul iernii. Dar, mai ales, vremea visinelor aducea cu ea producerea atat de pretuitei visinate. Desi, cand era vorba despre visinata, barbatii erau si mai interesati decat femeile si de cele mai multe ori chiar ei erau cei care procurau visinele, tot gospodinele erau cele care le curatau de codite, le spalau, le puneau in borcane, turnau zahar peste ele, asteptau pana cand “isi lasau zeama“ si stiau cand sa toarne alcoolul. Apoi cand era gata, o puneau in ”clondire” cu gura mai larga si o ascundeau pentru ca barbatii sa nu dea iama in ea si sa “ajunga pana la anu”. Tot acum era si timpul zmeurei care se folosea si ea in acelasi fel pentru dulceata, sirop si zmeurata.
Nici nu se termina bine aceasta activitate si venea vremea altor fructe. Nu era casa in care sa nu se faca macar doua trei borcane de dulceata de capsuni si cateva sticle de sirop. La fel era si cu dulceata de caise, fructe care se si uscau sub forma de poame. In unele case se facea si sirop de coacaze, dar acolo unde acestea se gaseau in gradinile proprii, pentru ca la piata nu prea veneau si apoi erau si greu de curatat.
Tot in vremea aceasta incepeau sa se faca si primele conserve de legume. Mai in toate casele, in functie de posibilitatile materiale, de capacitatea de a le pastra, se “faceau” cate 6 pana la 20 de borcane sau borcanase cu mazare, fiindca acum era timpul ei.
Urma apoi o perioada ceva mai relaxata, de vreo trei patru saptamani, in care femeile, mai ales cele cu posibilitati materiale, – plecau la bai pentru diverse tratamente sau cu copiii in vilegiatura.
Paul D. POPESCU
