Marturisesc, chiar de la inceput, ca m-a incercat gandul ca aceste randuri sa fie, de fapt, o scrisoare deschisa adresata ministrului Educatiei. Celui de acum, si predecesorilor sai, din a caror vina, in ultima vreme, glasul clopotelului nu a rasunat, nici macar in prima zi a unui nou an de invatamant, doar a sarbatoare, ci si pentru a accentua nelinistile parintilor, dezamagirile dascalilor si nedumeririle elevilor.
A existat insa un moment care mi-a amintit ca ministrii vin si trec, iar forta cea adevarata a unei scoli ramane tot in dascali si in parintii care inteleg la timp sa li se alature, semnand impreuna in alb un valoros CEC al devenirii copilului, inceputa intr-o banca, in miez de septembrie. Acest moment l-am trait cu cateva zile in urma, participand la intalnirea parintilor elevilor de clasa I cu directiunea Scolii cu clasele I-VIII „SFANTUL VASILE” PLOIESTI, si cu cele trei invatatoare care preiau 90 de „boboci”. Si am avut atunci convingerea, pe care iata o reafirm prin aceste randuri, ca orice ministru poate sta linistit atat timp cat se poate bizui pe responsabilitatea, pe seriozitatea, pe entuziasmul, pe daruirea unor asemenea cadre didactice. Probate deja prin faptul ca rezultatele obtinute de elevii acestei scoli la diferite examene situeaza institutia pe locul I la nivelul Ploiestiului, dar si al judetului. Probate- intr-un timp care a devenit mai mult unul al promisiunilor nerespectate- prin faptul ca parintii au ales aceasta scoala pentru un renume al profesionalismului, al vocatiei de dascal, reconfirmat si iar reconfirmat de rezultate, unele dintre ele trecand chiar granita tarii, in competitii internationale. Rezultate care nu inseamna statistici „reci” ale promovabilitatii, nici doar laurii unor concursuri, ci reusita unor absolventi de a-si gasi cu adevarat drumul in viata. Chiar si impiedicati, din nefericire, nu o data, exact de reformele ce au transformat invatamantul intr-un labirint de inconsecventa si de confuzie, iar destinul elevilor si deopotriva pe cel al dascalilor intr-unul legat prea mult de intamplare. De aceea am capatat ,o data in plus, incredintarea ca un director precum doamna profesoara Mihaela Ionescu, un director adjunct precum doamna profesoara Alina Cotorceanu, trei invatatoare care considera scoala o a doua casa si adesea chiar prima casa pot sa mai dea o speranta parintilor si o sansa reala elevilor.Am vazut in sala zeci de parinti.Unii dintre ei tineri, ajunsi la momentul in care isi dau primul copil la scoala.Dar si parinti care au mai trait acest moment, insa care recunosc ca au aceleasi emotii si aceleasi griji.Nu trebuie sa fii un fin psiholog ca sa-ti dai seama ca toti isi doresc pentru copiii lor un sistem de invatamant asezat, scapat de prea desele si prea multele schimbari de pana acum. Ca isi pun toata nadejdea in invatatoarea careia au ales sa ii incredinteze copilul si in scoala careia au optat sa ii treaca pragul. In directorul care si dupa 12 ani de organizare si de decizie manageriala-deloc usoare- nu poate ascunde o lacrima de emotie si de dorinta de a le da parintilor incredere. Tot ceea ce am vazut si am simtit in putin peste o ora m-a convins ca a fost facuta alegerea cea buna. Si, totusi, mai lipseste ceva. Ceva care nu le sta in putinta nici profesorilor, nici parintilor, nici elevilor. Mai e inca timpul ca dascalii adevarati sa fie platiti pe masura si asezati pe scara sociala acolo unde le este locul. Asa cum mai este timp ca parintii sa fie convinsi, de catre aceia care au puterea si mai ales datoria, ca scoala este cu adevarat scoala , iar drumul copiilor lor este larg deschis. Iar clopotelul sa sune pentru toti a sarbatoare. Si de ce n-ar incepe, domnule ministru, toate acestea chiar de astazi?!
Luiza Radulescu Pintilie
