Florica DUMITRICA (I)
Florica Dumitrica (nascuta Stan) a fost o fericita imbinare de constiinciozitate si harnicie, spirit de cercetator si o dragoste nesfarsita pentru trecutul local, un puternic simt al familiei, toate pe un fond de modestie si bun-simt.
A venit pe lume intr-o familie modesta, pe jumatate taraneasca, pe jumatate muncitoreasca, in satul Palanca din comuna Rafov, la 15 septembrie 1935. Scoala primara a facut-o in satul natal si pentru ca era desteapta, cuminte si silitoare, invatatorul i-a convins pe parinti sa o dea “mai departe“. I-a convins insa mai greu, dupa ce le-a aratat ca, pe langa fiecare scoala secundara, cu doi ani inainte, se infiintase “gimnaziul unic“ cu trei clase care inlocuia treptat cursul inferior al liceelor. A ales cea mai cunoscuta scoala de fete din judet, Liceul “Despina Doamna”. A intrat destul de usor, la clasa I fiind cinci clase paralele, nu se plateau taxe scolare si a capatat si un loc in internat. Cu calitatile ei nu i-a fost prea greu sa depaseasca handicapul unei eleve venita dintr-o scoala primara rurala la cea mai buna scoala secundara din judet.
Din pacate, dupa un an (1948) a venit teribila “reforma a invatamantului“. Gimnaziul unic a fost desfiintat si inlocuit cu “ciclul II” al invatamantului general. Florica Dumitrica s-a trezit ca a trecut din clasa I a gimnaziului in clasa a VI-a (penultima) a scolii elementare din comuna. A terminat in frunte scoala de aici, dar nu a renuntat la visul de a se reintoarce la acea minunata scoala. Si, intr-adevar, in 1950-1954 o gasim din nou eleva la aceasta stralucita institutie, devenita Liceul de Fete si apoi Scoala Medie de fete. Este aceeasi eleva destoinica, harnica si dornica de invatatura care hraneste un adevarat cult pentru carte, pentru scoala, pentru profesoarele ei.
Odata absolvita scoala medie ar fi dorit sa mearga mai departe in invatamantul superior, dar cateva lucruri au impiedicat-o. Desigur, in primul rand, lipsa oricarui sprijin material sau moral din partea familiei. Se adauga timiditatea ei, nehotararea in ce directie sa mearga, lipsa unui mentor. Nu-i ramanea decat sa se intoarca in sat sau sa-si gaseasca un serviciu la Ploiesti. A ales cea de-a doua cale. A intrat functionara la Serviciul Arhivelor Statului Regiunea Ploiesti si avea sa ramana in aceasta institutie pana la pensionare. El se infiintase cu trei ani inainte (1951), dar functionase in cateva localuri improvizate. In momentul cand ea incepea sa lucreze aici, serviciul tocmai capatase un sediu, o buna parte din subsolul fostului Palat al Justitiei, devenit Palatul Culturii.
De la inceput a fost solicitata intr-o munca grea, istovitoare uneori, nu numai intelectuala, dar ea era muncitoare si o buna ucenica a Directorului serviciului, Dumitru Mandroceanu. Pe langa imensa arhiva a Tribunalului Prahova, pe care au gasit-o chiar pe loc, au preluat treptat arhiva de pana la 1948 a multor institutii si intreprinderi, zeci de tone de hartie. Aceste documente au trebuit expertizate, inventariate, ordonate, transformate in “unitati de pastrare“ (dosare). S-au produs multe schimbari si in munca ei. Era tot mai priceputa, tot mai convinsa de necesitatea a ceea ce facea, ba curand a inceput sa-i si placa. Pensionarea si apoi moartea directorului Mandroceanu, i-a indurerat pe cei de la Arhive, dar nu a lasat un loc gol. Noul director, prof. Mihai Rachieru, era un absolvent merituos al Facultatii de Istorie din Iasi (mai tarziu doctor in istorie), dar avea si o buna experienta in munca de arhiva.
Au urmat patru decenii de munca la Arhive, constiincioasa si neobosita. Intre timp si-a facut studiile superioare, cu aceeasi seriozitate si dorinta de a invata si a cunoaste dintotdeauna, devenind licentiata in drept. S-a casatorit si a gasit timpul necesar sa fie o sotie si o mama excelenta, harnica si iubitoare. A avut multumirea ca, atat fiica, precum si fiul ei, sa fie copii buni si sa-i vada pe amandoi realizati pe deplin.
S-a incadrat perfect in colectivul ales care s-a format la “Arhivele Statului“ devenind o perfecta cunoscatoare a rostului acestei institutii. Construirea unui nou local (1970), inaugurat oficial la 29 mai 1971, a permis preluarea tuturor arhivelor vechi din judet si organizarea activitatii institutiei pe baze moderne, dar a cerut mari eforturi colectivului, eforturi de la care ea nu s-a dat nicio clipa la o parte.
Paul D. POPESCU
