Casa Socolescu (XVI)
Toma T. Socolescu, dupa mai bine de o jumatate de secol, isi amintea perfect framantarile “anilor neutralitatii”. Desi Take Ionescu nu era simpatizat de Iorga, Socolescu nu-si poate retine, cu tot timpul scurs, admiratia si entuziasmul fata de “magistralul sau discurs”, rostit la Camera in zilele de 16 si 17 februarie 1915, in care lansa politica “Instinctului national”. A pastrat textul discursului printre cele mai pretioase relicve ale sale si i-a reprodus sfarsitul in amintiri. Tot acolo a notat cuvintele lui G. Clémenceau, publicate in “L’home Enchainé”: “In Romania, spre gloria sangelui latin, intalnim un om de stat care intr-adevar se poate numi European, Take Ionescu, in adancul fiintei caruia a tresarit gandul ca-l cheama stramosii cei mari. Si a raspuns. N-am atunci dreptul sa spun ca este un adevarat european ?… Desigur, este in acelasi timp roman pana in maduva oaselor si se mandreste ca este…”
Si tot acolo insera cuvintele lordului Curzon, ministrul de Externe al Marii Britanii:”Take Ionescu este cunoscut in intreaga Europa ca unul ce s-a devotat chestiunilor externe si despre el se poate spune cu drept cuvant: nu exista alt om de stat in Europa, care sa merite un mai mare respect si o stima mai inalta”.
Mai este inca ceva de adaugat. In aceste zile, saptamani si luni care au precedat intrarea Romaniei in primul razboi mondial, patriotismul lui s-a manifestat fara nicio rezerva, fara nicio sovaire, ca la marea majoritate a romanilor. Numai ca el avea un caracter mai spiritual, mai logic, mai lucid, mai tolerant, nu aluneca niciodata in isterie. Erau si oameni cu pareri diferite, sincere sau interesate. Nu era de acord cu ei, ii combatea cu convingere, dar nu-i blama, nu le schita portrete negative, nu-i ataca personal, nici macar nu-i pomeneste in memorialistica lui. Mai mult, in amintirile sale, el incearca sa justifice unele acte, fapte si amanari ale guvernantilor din trecut, pe care oamenii si chiar el, le judecasera gresit atunci.
Dar iata ca, in noaptea de 15 august 1916, Romania a declarat razboi Austro-Ungariei.
Toma T. Socolescu isi amintea entuziasmul primelor saptamani de razboi, dar si dezamagirea atunci cand situatia militara a inceput sa se schimbe, cand s-au produs primele infrangeri, ca si disperarea in fata dezastrului din noiembrie-decembrie 1916. Cat de mult si de viu a trait Socolescu aceste evenimente o dovedesc amintirile din aceasta vreme, care se intind pe pagini intregi si in care sunt cuprinse nu numai cele vazute de el, ci si cele auzite, citite in presa (din care retine numeroase fragmente). Oricat era el de conformist si echilibrat, tot nu-si putea retine sentimentul de indignare fata de pregatirea insuficienta pentru un razboi, pe care il asteptam cu totii. Contrar obiceiului sau, strecoara in amintiri cateva note critice la adresa lui Ionel Bratianu, fara sa ajunga insa la atacuri personale, la defaimare.
Dar Socolescu nu a fost numai un martor la evenimentele de atunci, ci si un participant la ele. Mobilizarea generala din vara anului 1916, l-a adus la Regimentul 47 Infanterie, in cadrul caruia a participat la primele operatiuni militare. Foarte curand, fiind un arhitect deja cunoscut, a fost “varsat” la un regiment C.F.R. din Bucuresti si detasat la grupul apararii Dunarii. Erau acolo cativa arhitecti, mai multi ingineri, dar comandantii erau toti ofiteri de geniu. Ceea ce i se cerea acum, sa faca sau sa distruga poduri, acostamente, drumuri, depozite etc. erau lucruri pe care nu le mai facuse niciodata, dar cu ajutorul unui manual care i-a fost pus la dispozitie, s-a descurcat. Mai greu a fost dupa ce comandamentul romanesc a inteles ca nu vom putea pastra linia Dunarii si nici macar Muntenia. A inceput atunci acel exod spre Moldova care il va impresiona si il va marca profund.
In amintirile lui, desigur influentat si de ceea ce afla de la N. Iorga, va starui asupra lipsei de pregatire pentru razboi, ca si asupra sovaielilor coducerii statului, de care il va face vinovat, in primul rand pe Ionel Bratianu. Va mentiona, cu multa durere, moartea, in acele momente, a lui Nicolae Filipescu si ecoul pe care ea l-a avut. In toata cartea lui de amintiri, singurele note vehemente le gasim aici, in evocarea acestei perioade, vorbind despre autorii acestei tragedii, in special despre generalul Iliescu, protejatul aceluiasi Bratianu.
Cum batalia de pe Arges fusese pierduta si Bucurestii erau amenintati, subunitatii lor i s-a cerut sa distruga podurile si podetele de peste Arges pentru a intarzia inaintarea inamicului. A mers apoi in Capitala pentru a lua noul plan de retragere si a plecat noaptea, in timpul unei alarme aeriene, luandu-l si pe unchiul sau Ion, racit, pana la Ploiesti, unde el si-a reintalnit detasamentul. Au mers apoi la Buzau si de acolo la Urziceni, unde ar fi trebuit sa se duca direct de la Ploiesti pentru a distruge podul peste Ialomita, dar nepriceperea sau zapaceala maiorului care-i comanda, i-a facut sa ajunga prea tarziu, cand nemtii ocupau podul.
Paul D. POPESCU
