Absolventele „Despinei Doamna” (I)
Desigur, succesul unei scoli se poate judeca, in primul rand, dupa calitatea absolventilor sai, dupa contributia lor la dezvoltarea sociala, politica si culturala a tarii. La barbati, lucrul acesta este mai usor vizibil. Numele lor pot fi urmarite inca din liceu, in diverse rapoarte, reportaje, in materialele semnate de ei in revistele scolare. Ei isi pastrau numele din timpul scolii si-l ilustrau prin participarea lor la viata politica, militara, administratie, viata economica, culturala, religioasa etc. La fete, lucrurile stateau cu totul altfel. Multa vreme, ele s-au putut afirma mai greu chiar in viata scolara, iar, dupa absolvire numai in anumite domenii li se permitea sa se realizeze, domenii pe care au trebuit sa le cucereasca, pe rand, de-a lungul anilor. Si mai este ceva, majoritatea absolventelor s-au casatorit si, prin casatorie si-au schimbat numele; chiar cele care s-au afirmat in vreun domeniu au facut-o sub un alt nume. Numai niste intamplari fericite ne-au permis sa depistam cateva dintre aceste absolvente si la unele chiar sa le urmarim putin biografia, fara sa fim siguri ca nu s-au strecurat si unele inadvertente.
Sa incerca, sa spunem cate ceva despre ele. Asa cum stim, la inceput numarul lor era foarte mic, de cel mult 20. In primele decenii, scoala se termina cu un examen oral, public, desfasurat dupa metodologia tuturor examenelor de sfarsit de an, dar cu ceva mai multa solemnitate. Apoi examenul de absolvire s-a organizat dupa promovarea ultimei clase , cu lucrari scrise si orale, trecerea lui fiind absolut obligatorie pentru “obtinerea diplomei”. In sfarsit, dupa infiintarea examenului de bacalaureat (1924), au avut acelasi regim ca si absolventii liceelor de baieti.
Incercand sa urmarim ce s-a intamplat cu absolventele “Despinei Doamna” observam o mare deosebire intre promotiile de dinainte si cele de dupa 1924.
La seriile vechi, pe langa faptul ca erau foarte putin numeroase, absolventele nu aveau prea multe optiuni. Cele mai multe nu doreau decat sa se marite si in functie de aspectul fizic si de zestrea pe care o aveau o faceau mai repede si mai bine decat altele. In orice caz si acelora si celorlalte, absolventa de la “Despina Doamna” le ridica pretentiile la “o partida” mai buna.
Unele dintre ele doreau sa lucreze, sa se profesionalizeze, fie sa faca o cariera, fie sa serveasca doar pana se vor casatori. Unele dintre ele doreau sa devina invatatoare. Pe baza diplomei de la “Despina Doamna” ele erau numite imediat suplinitoare la o scoala rurala. In timpul vacantelor de vara erau convocate la niste cursuri intensive de pedagogie, metodica, pana la Primul Razboi Mondial la Bucuresti, apoi in mai multe centre din tara (cele din Prahova, la Buzau). Cea mai renumita a fost Victoria N. Dima (promotia 1908) prima la examenul de ajutorat, care a predat ca titulara ultimul sfert de veac din cariera ei la Scoala primara de baieti din Valenii de Munte. Paralel cu aceasta, ea a fost directoare administrativa la Scoala de Misionare a lui N. Iorga. Cateva altele, dupa 1900, chiar daca nu aveau diploma de absolvire au fost primite la cursuri de un an, pe langa spitalul Coltea, devenind moase “diplomate”. Sau, dupa cursuri de cateva luni, ori dupa “practica la locul de munca”, au devenit telegrafiste, telefoniste, dactilografe, casiere in farmacii etc. Majoritatea s-au casatorit, devenind sotii si mame excelente. Numai cateva, au mers mai departe la studii superioare. Drumul spre acestea era ingreunat de faptul ca scoala avea numai cinci clase si pentru a ajunge la asa ceva existau doar trei cai. Prima era aceea sa urmeze ultimele trei clase la pensionul din Ploiesti (unde erau taxe mari si alte cerinte costisitoare) sau la una dintre scolile secundare gradul II (cele mai apropiate erau cele doua din Bucuresti). A doua cale era aceea de a-si trece aceste trei clase, ca eleve pregatite in particular, la comisia de la Liceul “Sfintii Petru si Pavel”. In sfarsit, o a treia era sa astepte cativa ani, pana cand scoala a capatat si ultimele clase si sa termine aici, ca eleve particulare.
Datorita amintirilor mamei mele si a unei fotografii ramasa de la ea, am posibilitatea sa spun cate ceva din destinul celor 17 absolvente ale promotiei 1915. Ele s-au inteles ca, a doua zi dupa afisarea rezultatelor la examenul de absolvire (diploma) sa se intalneasca cu iubita lor diriginta Eliza Sarosi – Iosif, ca sa-si ia impreuna ramas bun de la viata de eleva si de la uniformele scolare. Dintre cele 17 eleve, doua ramasesera corigente si una nu luase examenul de diploma, urmand sa-l treaca in toamna, cu celelalte , la Bucuresti, iar trei, probabil de la tara, plecasera acasa imediat dupa examen. Cele zece s-au intalnit la scoala cu diriginta lor. Cele zece absolvente si profesoara au pornit-o pe strada Buna Vestire, pana la atelierul fotografic, recent deschis”Aspasia”. Dupa ce s-au fotografiat, tot in grup si tot in uniforme au mers la cofetaria”Max” unde au mancat cataif cu frisca. Aceasta fotografie (pe care o reproduc) mama mea a pastrat-o cu sfintenie si pe care mi-a aratat-o de mai multe ori povestindu-mi cate ceva despre persoanele care apar acolo. Cu poza in fata, voi incerca, in materialul urmator, cu putinul pe care mi-l mai amintesc, sa reconstitui cate ceva din destinul acestei promotii.
Paul D. POPESCU