Dorind, intr-un fel, sa-l copieze pe seful statului, Traian Basescu, premierul Emil Boc se straduieste, din toate puterile, sa fie cat mai din popor. Adica, un om simplu, cu nostalgii, cu amintiri din copilarie, cu indeletniciri care pot trada pasiunea mainilor indemanatice, cu situatii in care este nevoit sa se descurce de unul singur pentru a iesi din impas.
Marti seara, la televizor, aproape de miezul noptii, l-am vazut din nou pe seful de la Guvern. Cravata violet se asorta perfect cu galbenul genericului emisiunii pe care scria, cu litere de-o schioapa, ca premierul este, din nou, in dialog cu telespectatorii.
N-am avut norocul sa vad emisiunea de la inceput, dar, cele cateva zeci de minute m-au lamurit perfect ca primul ministru inca tanjeste dupa perioada in care nu era incorsetat de grijile tarii, de perioada in care facea, impreuna cu mama sa, rame pentru icoane, de zilele in care taia lemne la circular. Si am vazut asta din imaginile care se derulau in timpul emisiunii, imagini din ultimele deplasari ale premierului prin tara.
Mi-au atras atentia cateva instantanee, dar si comentariile premierului, in timp ce, pe banda de jos a televizorului, se derulau tot felul de intrebari, transmise prin SMS, la care, evident, tot acesta ar fi trebuit sa aiba raspuns.
Cea mai sugestiva imagine mi s-a parut aceea din preajma zilei de 1 Martie. Imbracat cu o jantirica si incaltat cu cizme din cauciuc, de culoare verde, seful de la Palatul Victoria calcase noroaiele dintr-un sat din Dambovita, unde pamantul o luase la vale. Chiar daca necazul daduse peste ea, suflarea localitatii se vedea ca a fost profund impresionata de gestul primului ministru. Cativa mosi, dar si babe, nu mai pridideau sa-l stranga in brate si sa-l pupe de mama focului, mai ales dupa ce, ultimele, primisera si martisor, ca doar era 1 Martie. Iar ca semn de pretuire, Emil Boc a primit, la randu-i, un kil de mere pe care acesta s-a grabit sa spuna, insa, ca nu le-a luat gratis, ci le-a platit cu numai un leu.
Ei, si aici a venit remarca premierului, trezit parca din reverie, asupra modului in care isi duc traiul taranii. “Am platit merele. Un leu kilogramul. Insa, mult timp dupa aceea nu mi-am putut reveni cand am auzit la ce pret isi pot vinde taranii produsele. Niste produse naturale, in timp ce merele umflate cu pompa care se cumpara din magazine sunt comercializate la preturi mult mai mari. Cum sa coste un leu, cand banii astia nu fac nici macar plata urcatului in mar ?!”
Despre faptul ca urcatul in mar nu-i chiar lucru simplu – si la fel si coboratul – seful de la Guvern chiar avea dreptate! Pot depune marturie si eu insami, cea care, acum cativa ani buni, mi-am rupt piciorul cand sa cobor de pe scara proptita de ramura unui mar, cu cosul plin de fructe.
Cu siguranta, numai bietii tarani stiu ce inseamna munca pamantului, dar si truda ce trebuie depusa pana cand toate roadele lui ajung in propriile lor camari sau pe tarabe, in piata, ca sa le cumpere orasenii. Chiar daca stiu cat pretuieste munca lor, taranii n-au umflat niciodata preturile, nici pentru legatura de patrunjel, nici pentru kilul de cartofi. Cat priveste merele, si acum, in piata, tot cu un leu, kilogramul, se pot cumpara. E drept, sunt mai mititele, dar nu umflate cu pompa, vorba premierului, ca acelea din rafturile de la supermarketuri. Probabil ca un leu, in acest ultim caz, este… umflatul cu pompa !
Nicoleta DUMITRESCU
