Constantin Oproiu (I)
Autorul acestor randuri nu a vorbit niciodata cu Oproiu si nici nu i-a trecut prin fata ochilor vreo fotografie a lui. Cu toate acestea, datorita laudelor auzite de la tatal sau – un om nu tocmai obisnuit sa laude pe cineva – si-a format imaginea unui om inalt, dar nu foarte voinic, vesnic corect imbracat, foarte sobru, dar apropiat de colegi si elevi, sever cu sine si cu ceilalti, dar nu lipsit de bunavointa. Era modest, de o modestie care implica insa constiinta propriei sale valori.
Putinatatea datelor pe care le-am putut culege despre el nu ne-a putut impiedica sa rotunjim aceasta imagine.
Constantin Oproiu a fost, in primul rand, un om de invatamant, un cadru didactic. Dar, ca atatia altii, cei mai buni din aceasta breasla, a simtit ca datoria sa nu se opreste numai la munca de la catedra, ci are o sfera mult mai larga, trebuie sa comunice si cu alte persoane interesate in educatia tineretului, parinti, colegi, alti intelectuali. Din aceasta intelegere, el si-a valorificat cunostintele, experienta si talentul in publicistica si, astfel, si-a capatat “drept de cetate” in rubrica noastra.
In “Anuarul Invatamantului Primar” pe 1933, Oproiu este inscris cu varsta de 48 de ani. Se nascuse, asadar, in 1885, in acel viguros centru cultural care era Breaza. Dupa absolvirea scolii primare, cum in apropiata Campina nu exista niciun fel de invatamant secundar, iar la Ploiesti internatul de baieti de-abia se organiza, a fost trimis la Bucuresti, unde a urmat gimnaziul ca bursier. A trecut apoi la Scoala Normala de institutori, care mai pastra, inca, toate traditiile lasate de ctitorul ei, Alexandru Odobescu, si unde a avut profesori straluciti. A terminat scoala, cu excelente rezultate, in 1907, obtinand diploma de institutor, care-i dadea dreptul sa predea la scolile primare urbane.
Un an mai tarziu, in 1908, dupa ce efectuase stagiul militar, a fost numit institutor la Scoala de baieti din Breaza de Sus. Foarte curand, dupa casatorie, s-a transferat la Scoala de baieti Nr. 2 din Campina, al carei director va ajunge si unde va functiona pana la pensionare. A devenit una dintre figurile remarcabile ale invatamantului campinean si, dupa pensionarea lui Anastase Scripca, a devenit decanul dascalimii locale.
In afara de lectiile sale exemplare, de corul ritual si cel scolar pe care le formase si le dirija, de serbarile pe care le organiza si conferintele pe care le prezenta cu talent, a fost, multi ani, presedintele cercului cultural Campina, facand din el unul dintre cele mai active din tara. Impreuna cu alti doi celebri institutori din Capitala, I.G. Bratu si T. Popescu, a elaborat un set de manuale de matematica pentru clasele primare, care s-au bucurat de mult succes, aparand in cateva editii si fiind folosite pana prin 1945. Spicuim din raportul comisiei de cercetare a lor catre Minister: <<… In clasa I, unde trebuie sa se deprinda formarea si scrierea numerelor de la 1 la 50, precum si cele patru operatiuni in cercul acestor numere, autorii au utilizat bogat principiul institutiei, insotind lectiile cu desene care reprezinta lucruri bine cunoscute de elevi… In celelalte carti de clasa a II-a, a III-a, a IV-a, linia de expunere este continua si elevii o pot urmari cu usurinta, iar definitiile sunt, in general, clar si corect date…>>.
Remarcat si de catre minister, in 1933 a fost numit inspector scolar al judetului Prahova, functie de care s-a achitat. cu prisosinta, timp de trei ani.
Constantin Oproiu a fost nu numai un bun conferentiar, dar si un bun condeier. Multe dintre expunerile sale, mai ales pe teme pedagogice, didactice, le-a transformat in note sau articole si le-a publicat. Din pacate, la cele mai multe dintre ele stim doar titlurile sau nici atata (“si altele”) dintr-un memoriu de activitate.
Sa ne oprim putin asupra colaborarii lui la “Scoala Prahovei”. Aceasta a fost cea mai puternica revista prahoveana, aparand lunar, timp de 11 ani (1932-1944). Desi era o publicatie strict invatatoreasca, Oproiu a fost primit aici, ca si la cea care o precedase, “Gazeta Invatatorilor Prahoveni”, cu bratele deschise. Intr-adevar, inca de la inceputul perioadei interbelice, el fusese unul dintre foarte putinii institutori care se raliasera miscarii invatatoresti care cerea inlaturarea deosebirilor dintre cele doua categorii de cadre didactice din invatamantul primar.
Temele principale ale colaborarii sale la aceste publicatii au fost integrarea institutorilor in masa invatatoreasca, modalitatile si urmarile; aspecte educative ale muncii dascalilor; rolul invatatorilor in educatia premilitarilor etc.
A fost pensionat si sarbatorit in 1941, dar a mai suplinit, sporadic, invatatori aflati pe front. Nu stim cand a incetat din viata.
Paul D. POPESCU
