Regina Maria (V)
In conditiile de la inceputul Primul Razboi Mondial, principesa Maria a luat o hotarare foarte importanta, pe care s-a grabit s-o comunice lui Take Ionescu si lui Ionel Bratianu. In cazul in care Carol va abdica, el va pleca in Germania numai cu regina Elisabeta, ea, sotul ei Ferdinand si copiii lor nu-l vor urma si vor accepta coroana regala. Dupa cum se stie, criza aceasta a fost „rezolvata” prin moartea, la 27 septembrie/ 10 octombrie 1914, a regelui Carol I. Ferdinand si Maria au devenit monarhi, fara nicio dificultate. Referindu-se la acei ani si la acele evenimente, Regina Maria declara la Valenii de Munte, in 1923: „Am venit in tara foarte tanara si am devenit una cu voi. Am dorit de la inceput aceasta viziune a Romaniei Mari, am purtat-o in inima mea si am luptat pentru implinirea ei”. Si, apoi, evocand momentul cand Carol I le propusese ca, in cazul abdicarii, sa plece in Germania: „Cum sa parasesc acest popor, care incepuse sa se increada in mine si sa priveasca spre mine ca la nadejdea cea viitoare; sa pararesc munca mea, viitorul meu, dreptul meu de a ma odihni pe veci in pamantul romanesc? Nu, nu, asa ceva nu se va intampla niciodata! Chiar daca altii s-ar fi hotarat sa plece, eu m-as fi infipt cu copiii mei in pamantul acesta si ca sa ne desprinda de el ar fi trebuit sa smulga si inima din noi”.
Desigur, la 27 septembrie 1914, ea si sotul ei au acceptat imediat si fara conditii tronul, care le revenea potrivit Constitutiei, oferit in unanimitate de Parlament. Dar, probabil la sugestia ei, au cerut ca „din cauza doliului”, intronarea sa se faca numai cu protocolul strict necesar.
A sugerat ca adevarata incoronare trebuia sa aiba loc de-abia cand se va fi infaptuit Romania-Mare. Ideea ei a fost socotita o dovada de patriotism si s-a dovedit o adevarata profetie.
Dupa urcarea pe tron, Regina Maria nu s-a grabit sa se mute la Castelul Peles, continuand sa locuiasca la Pelisor, impreuna cu regele Ferdinand si copiii lor. La Bucuresti, insa (unde statea acum mai mult timp decat la Sinaia), ea si cu Ferdinand au trebuit sa se mute in palatul regal.
Primii ani ai domniei au fost obsedant legati de lupta pentru infaptuirea Romaniei Mari. Desigur, aceasta preocupare nu-i parasea nici la Sinaia, dar acum Bucurestii devenisera centrul intregii actiuni.
Regele Ferdinand, ca si guvernul Bratianu, ca persoane oficiale, se comportau potrivit statului de tara neutra pe care Romania il adoptase. Lupta pentru o Romanie Mare, de mobilizare a poporului a trecut, in principal, asupra societatilor patrotice neguvernamentale, conduse de oameni politici din opozitie – Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga. Regina Maria s-a alaturat cu frenezie activitatii acestora, participand la multe intruniri proantantiste si iredentiste. Meritul ei cel mai important a fost faptul ca l-a ajutat pe Ferdinand sa-si invinga ultimile retineri si sa treaca hotarat de partea cauzei nationale. Impreuna cu sotul ei, a urmarit toate tratativele guvernului cu Antanta, fiind de acord cu toate conventiile incheiate. Trebuie sa vedem si contributia ei in admirabila comportare a regelui Ferdinand la Consiliul de coroana de la Bucuresti, din august 1916.
La jumatatea lui august 1916, cand Romania intra in razboi, se simte si ea „mobilizata”. Apare, alaturi de sotul ei, la toate manifestarile diplomatice si militare la care protocolul ii permitea sa ia parte. Apare si la adunari populare unde sunt sarbatorite primele victorii romanesti, unde nu se sfieste sa ia cuvantul.
Dar, mai ales, imbraca uniforma ampla, alba, a infirmierelor vremii, cu crucea rosie pe toca micuta, care, de altfel, o prindea de minune. Impreuna cu doamnele de onoare si cu cativa militari cutreiera spitalele, chiar si unele din spatele frontului, cu daruri pentru raniti, cu incurajari si mangaieri. Si-a capatat pe drept titlul de „mama a ranitilor”, pe care il dorise atat.
Urmarea cu atentie situatia militara si diplomatica internationala, avea relatii directe cu reprezentantii tarilor Antantei si ai celor neutre cu acreditari la Iasi, a sprijinit misiunea militara franceza in Romania (gen. Berthelot). A fost o partizana hotarata a razboiului pentru intregirea neamului, dar, speriata de revolutia bolsevica, a trecut de partea liniei, mai prudente, a lui Bratianu si nu a celei radicale a lui Take Ionescu.
Paul D. POPESCU
