Leon CHIRILA
Ca in multe alte ocazii, cand presa abordeaza o tema, o tine „ca gaia, matu” si o intoarce pe toate fetele posibile si imposibile, ceea ce, sa recunoastem, face ca, de multe ori, sa ti se scarbeasca. Cam astfel mi-au cam declarat unii dintre cititorii nostri referitor la marile dezvaluiri facute prin intermediul de-acum celebrului „canal de stiri” Wikileaks. Scarba care, pana la urma, i-a cuprins pe cei obligati zi de zi sa afle „ce vraji a mai facut vichilix”, a fost generata tocmai de destrabalarea cu care s-au aruncat pe piata stirile si, mai ales, de prea multa mizerie scoasa la suprafata.
Ca sa procedam, intr-un fel, sistematic, sa spunem ca informatiile cu pricina au luat nastere din „efortul” corpului diplomatic acreditat in intreaga lume si care, fiecare in legea lui, a transmis celor care-l platesc, tot ceea ce a auzit pe unde a hoinarit. Nu-s de condamnat deoarece orice membru al unui corp diplomatic are de la o stea, la mai multe, de spion, pentru ca asta-i meseria. De aici si sumedenia de cartograme pe care Wikileaks se lauda ca le detine si ca, vezi Doamne, divulga, in interesul popoarelor, tenebrele afacerilor ilicite de la nivel mondial, marile secrete care ar invalui multe dintre intelegerile politice de pe mapamond sau diversele stari de spirit dintr-o tara sau alta. Numai ca, daca, initial, s-a apreciat ca dezvaluirile cu pricina ar zgudui lumea mai ceva decat cutremurul din nord-estul Japoniei, odata cu trecerea timpului ne-am dat seama cat infantilism incumba stirile pe care oamenii de la noi le-au si botezat „vichilixuri”.
Nu voi mai aminti ce s-a spus despre marile puteri ale lumii si detinatorii acestora pentru ca nu ne doare de altii, atat timp cat, la noi, sunt atatea care ar trebui…mestecate. Si este vorba despre aspecte care subliniaza coruptia din sectorul energetic – unde „baietii destepti” au rolul hotarator, despre oligarhii care au prioritate la butoanele puterii, despre proiecte cu autostrazi si conducte magistrale transcontinentale de gaze. De asemenea, nu-s de neglijat musamalizarea prezidentiala a „Cazului Teo Peter”, smiorcaielile – si prezidentiale, si ale unor ministri, si ale unor sefi de institutii nationale (DNA, TVR) la Ambasada SUA (un fel de plangeri, ca pe vremea fanariotilor, la Inalta Poarta), sau lupta pentru putere de pe malurile Dambovitei. Dupa cum nu-s de neglijat „vichilixurile” despre renuntarea, de catre seful statului, la cele doua miliarde de dolari reprezentand datoria Irakului catre Romania, sau despre oferta la fel de generoasa a aceluiasi personaj de Cotroceni catre Pentagon, si chiar despre refuzarea de catre un ministru spilcuit, a 400.000 de dolari ce ni s-ar fi oferit pentru combaterea coruptiei din sistemul de sanatate.
Dar, daca acestea ar merita atentia noastra – desi orice comentariu s-ar solda cu acelasi efect al frectiei cu alcool la un picior de lemn – multe dintre informatiile sursei mentionate anterior sunt, cum spuneam, de o banalitate vecina cu prostia, cu mahalaua. Furnizorii de informatii din teritoriile in care-si desfasurau activitatea – bine platita – s-au dovedit veritabili vanatori de barfe, de bancuri intraductibile pentru ei, sau de tot felul de confesiuni diverse, demonstrand, astfel, ca nu au facut decat sa asculte „Radio Santul” dambovitean. Aproape ca nici „mistouri” nu pot fi denumite multe dintre colajele de stiri, cartogramele, telegramele, sau stenogramele pe care le-au transmis cu parafa de „strict secret” la bazele lor din Londra, Washington, Paris, Tokio, Berlin sau din alte mari capitale ale lumii. Iata de ce, personal, consider tot ceea ce se spune, prin „marele” Wikileaks, o jalnica si mizerabila barfa internationala, care, adaptata la plaiurile noastre mioritice, a si fost botezata, cum spuneam, „vichilixuri dambovitene”.
