CARMEN SYLVA (VI)
Pentru cititorul roman, desigur ca intre el si opera Carmen Sylvei se interpune si talentul traducatorului, dar in imensa majoritate a cazurilor, lucrarile ei nu au avut de suferit din cauza aceasta. Este suficient sa aratam ca intre traducatorii ei gasim nume ca: I.L.Caragiale, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, Haralamb G.Lecca, A.Steuerman, Elena Radu Rosetti, Elena Vacarescu, Liviu Rebreanu, Adrian Maniu, Natalia Negru, St.O.Iosif si altii.
A fost deschisa unor colaborari. Astfel a lucrat, impreuna cu Mite Kremnitz, cateva volume (Intre doua lumi, Posta militara, La voia intamplarii, Razbunarea si alte novele) si unul cu arhitectul Lecomte de Nouy (Domnul Hampelmann). A scris in limba franceza Cugetarile unei regine, pe care tot ea a tradus-o in limba germana.
Era firesc ca multe dintre paginile sale si chiar lucrari intregi sa fie inspirate de natura si oamenii din locurile pe care le indragea atat. Poeziile sale, pline de lirism, sunt cuprinse, in cea mai mare parte in culegerea Monrepos, aparuta in mai multe editii, din ce in ce mai ample. Unele dintre ele vorbesc direct de Bucegi si Sinaia (Spre culmi, La temelia Castelului Peles), dar foarte multe versuri, carora nu le da o localizare precisa, evoca imagini si sentimente nascute in sejururile ei aici. In Mater Dolorosa, in care evoca tragedia mortii fetitei sale, include si dorinta copilei in agonie de a fi la Sinaia: << O, dati-mi apa proaspata din Peles,/ Ca ghiata limpede si rece...>>
In dramele sale, apreciate in epoca, Marioara si Sorocul, sunt tipuri si situatii din Valea Prahovei. De asemenea, lucrarile sale autobiografice (Romanul unei printese si Povestea unei regine) cuprind capitole intregi care ne poarta pe meleagurile noastre. Dar ceea ce leaga cel mai mult opera ei de aceste locuri sunt cele doua carti in intregime consacrate lor. Este vorba de Robia Pelesului, care ofera in randuri pline de sinceritate si de lirism o imagine romantica a zonei de la poalele Bucegilor. Dar, mai ales, este vorba despre vestitele Povestile Pelesului, prezente in toate antologiile vremii. Sunt niste legende cu o mare incarcatura de romantism in care a preluat traditii locale sau a imaginat naratiuni pentru elementele geografice locale. In prima dintre ele, Pelesul, prezinta paraul, ca un flacau frumos, neastamparat si plin de doruri. Urmeaza cateva legende: Furnica, Piatra Arsa, Jipii (Jepii), Pestera Ialomitei si cea mai emotionanta Varful cu Dor (ciobanul care si-a pierdut turma si viata, infruntand iarna pe varful muntelui de dragul iubitei sale), care a inspirat atatea alte lucrari.
Sfarsitul vietii reginei, petrecut aproape numai la Sinaia, nu a fost fericit. Ea impartasea intru totul convingerile sotului ei Carol I. A fost extrem de incantata si placut impresionata de vizita pe care i-au facut-o la Peles grupurile de tarani ardeleni care se intorceau acasa de la Expozitia jubiliara, cu corurile, cu dansurile, cu costumele lor pitoresti. I-a aplaudat si le-a facut daruri, dar dorinta lor de libertate, de unire nu a putut sa o inteleaga, cand traiau intr-un stat “civilizat”, prieten cu Romania.
De aceea a fost extrem de dezamagita in 1914, in momentul izbucnirii Primului Razboi Mondial. Credea cu tarie ca victoria Germaniei si a aliatilor ei va fi rapida si completa, iar scopurile pentru care luptau, drepte si marete. Considera ca interesul Romaniei si datoria ei, in urma tratatului din 1883, era sa urmeze tabara germana. Desigur, tinea la romanii din Transilvania, le admirase corurile, infatisarea si purtarile, dar nu voia nici macar sa gandeasca faptul ca ei ar putea fi un motiv de razboi cu o aliata a Germaniei, mai ales cand insusi Kaiserul le fagaduise ardelenilor protectia lui.
La Consiliul de coroana, desfasurat la Castelul Peles, la 21 iulie/3 august 1914, propunerea ferma a regelui Carol I, de a intra in razboi alaturi de Germania, a fost respinsa hotarat de aproape toti oamenii politici ai Romaniei, care au hotarat ca Romania sa se declare neutra. Carol era dezamagit si profund indurerat socotind aceasta hotarare o infrangere personala si i-a transmis Elisabetei toate sentimentele si framantarile. S-au adaugat si marile manifestatii patriotice si proantantiste de la Bucuresti si din alte parti ale tarii. Regele nu a mai voit sa paraseasca Sinaia si a inceput sa se gandeasca la abdicare.
Moartea lui Carol I (27 septembrie/10 octombrie 1914) a insemnat pentru ea cea mai puternica lovitura. Inca inainte de terminarea funeraliilor, ea s-a grabit sa-i telegrafieze imparatului Wilhelm al II-lea: <
De atunci si pana aproape de sfarsitul vietii ei, a trait numai la Peles, inconjurata de o curte foarte restransa. Citea, scria, facea lungi plimbari, mai ales cu trasurica trasa de calutul ei, prin padure, pe drumul numit de toti “Poteca Reginei”, pana la Poiana Tapului, la mormantul doctorului Kremnitz. Oricat se izolase, tot patrundea pana la ea ecoul luptei nationalistilor romani. Oameni politici pe care ii cunoscuse si pe care nu putea sa nu-i respecte, sprijiniti de intelectuali si de populatie luptau din rasputeri pentru intrarea Romaniei in razboi impotriva Puterilor Centrale. Suferea si ca nemtoaica, dar si pentru ca, neintelegand multe lucruri, credea ca Romania se indreapta spre un dezastru.
Murind, la 1 februarie 1916 (exact acum 95 de ani), inainte de a vedea cata dreptate avusesera romanii, regina s-a stins cu o intrebare pe buze…
Ploiestenii au tinut mult la ea si au cautat sa-i pastreze amintirea. Timp de peste 40 de ani, cea mai elitista scoala secundara de fete din oras i-a purtat numele: Institutul “Regina Elisabeta” (pensionul). In Ploiesti, doua strazi i-au purtat numele: strada Elisabeta (azi, Traian Vuia) si strada Carmen Sylva (azi Nicolae Iorga).
Paul D.POPESCU
