CARMEN SYLVA (V)
Carmen Sylva indragea nespus muzica, in domeniul careia era si foarte bine inzestrata si cultivata. Canta la mai multe instrumente, la pian in special, avea o voce calda, placuta, o ureche muzicala deosebita. A compus chiar mici piese muzicale. La Peles, ea organiza adevarate concerte pentru doamnele de onoare, rudele, apropiatii si protejatii ei, unora dintre acestia usurandu-le astfel debutul. Poate ca nu toti acestia meritau sprijinul si simpatia ei, dar daca adaugam faptul ca printre muzicienii pe care ea i-a apreciat si i-a incurajat, usurandu-le debutul si ascensiunea a fost si foarte tanarul George Enescu, intelegem ce rol important a jucat in promovarea muzicii romanesti.
Pictura, desenul, caligrafia o pasionau si o solicitau sa creeze lucrari proprii, nu lipsite de valoare. Ne-au ramas de la ea o serie de uleiuri si acuarele, peisaje sau persoane in peisaj, in stil romantic, lucrate atat de atent incat frizeaza virtuozitatea. De asemenea, la Peles a realizat cateva picturi murale si se pastreaza cateva mape cu desene si schite.
Din opera ei caligrafica avem acea superba Biblie de la Curtea de Arges, copiata si infrumusetata cu propria-i mana, dovedind un remarcabil talent de miniaturist. O fila din Biblie, scrisa de ea in acvaforte mai putea fi admirata pe mormantul doctorului Kremnitz, care se gasea in parcul din Poiana Tapului. Dar si in aceasta directie rolul ei a fost acela de promotor.
Acelasi rol l-a jucat si in domeniul literaturii, unde insa ne-a lasat si o opera personala. Sunt cunoscute relatiile ei cu Vasile Alecsandri, ale carui pasteluri o incantau si prin intermediul caruia a cunoscut literatura romana si o serie de scriitori romani. Pe multi dintre acestia i-a sprijinit, invitandu-i la curte, mai ales la Sinaia, unde organiza adevarate sezatori literar-muzicale. Pe multi tineri i-a ajutat sa-si publice lucrarile, sa debuteze. Era considerata un fel de patroana a Societatii scriitorilor romani.
O a doua cauza pentru care Carmen Sylva nu a putut da intreaga masura a talentului ei – pe langa dispersarea ei in diferite ramuri ale creatiei, despre care am vorbit deja – a fost si faptul ca a stat pe un tron. Aceasta onoare ii rapea mult timp cu protocolul si cu obligatiile impuse.
Comportamentul deferent fata de ea, mergand uneori pana la slugarnicie, a determinat-o ca multa vreme sa nu indrazneasca sa citeasca nimic altora, de teama sa nu fie laudata pentru ceva fara valoare. O nevoie imperioasa de a scrie, ca si incurajarile unor persoane, pe care le considera competente si sincere, i-au dat curaj. A inceput prin a traduce poezii ale lui Vasile Alecsandri, pe care il admira mult si care i-a fost un adevarat mentor. Desi invatase destul de repede si de corect limba romana a scris numai in germana, socotind ca se poate exprima mai bine in limba materna.
Ceea ce credem ca putem afirma, fara teama de a gresi, este faptul ca cea mai mare parte a operei sale a scris-o la Sinaia. Aici ea petrecea mult timp (uneori chiar singura cand regele mergea la manevrele regale sau in inspectii prin tara etc.). Aici avea mai multa liniste si inspiratie, mai putine obligatii oficiale, chiar protocolul era aici mult mai simplu decat la palatul din Bucuresti.
Ne-a lasat 120 de lucrari, apreciate in epoca si care au cunoscut cateva sute de editii in limbile germana (sau in traducere), franceza, engleza, italiana, rusa, spaniola, suedeza etc. Lucrarile ei au fost apreciate de multe personalitati culturale ale epocii, romani si straini.
Paul D.POPESCU
