A fost o mare, o foarte mare actrita. Dar cei 80 de ani cat a trait (25 august 1899-14 iunie 1979), trei decenii, cele mai productive, le-a petrecut la Ploiesti, mai bine-zis pe scena ploiesteana.
S-a nascut la Bucuresti, intr-o familier buna si si-a facut toate studiile preuniversitare la Pensionul Ortodox (Institutul Femeilor Ortodoxe), capatand o educatie aleasa. Era o fiinta inteligenta, culta, talentata, totusi familia, cunoscutii au fost foarte mirati, atunci cand au aflat hotararea ei de a se inscrie la Conservatorul de Arta dramatica. Nimeni nu-i punea la indoiala dotatia pentru arta, dar toti se gandeau la unele discrepante intre educatia ei si lumea boema si frivola a scenei. Dragostea pentru teatru a facut-o sa biruie toate prejudecatile, s-a integrat, vesela si prietenoasa, in toate colectivele prin care a trecut, dar a stiut sa ramana demna si corecta, iubita, dar si respectata, o adevarata doamna a scenei.
A inceput sa joace la Teatrul National din Bucuresti, inca din ultimul an de Conservator (1920), iar dupa absolvirea acestuia a continuat ca stagiara. In anul 1927 a devenit societar al primei noastre scene, dar un an mai tarziu, a trecut sa joace, in aceeasi calitate, la Teatrul National din Craiova. Din 1930 a facut parte din companii teatrale particulare, culegand ropote de aplauze pe scenele din Capitala sau in lungile turnee prin provincie.
Desfiintandu-se companiile teatrale, a trebuit sa caute “o scena”; a ales Ploiestii si in ianuarie 1948 s-a mutat aici.
Era un teatru aproape nou. In anul anterior, o formatie de amatori se transformase intr-o institutie artistica permanenta, “Teatrul Sindicatelor Unite”. Obtinand o sala (apartinand fostei colonii germane), repede renovata si adaptata (in prezent Filarmonica) si-a deschis portile la 13 decembrie 1947, cu trei artisti profesionisti si 15 amatori. De la a doua premiera insa, era si ea pe scena ploiesteana, impreuna cu alti cativa profesionisti. In acesti primi ani, joaca mai mult in comedii muzicale de Goldoni, H.Nicolaide, Mircea Crisan, Radu Stanescu, T.Musatescu, Sica Alexandrescu, muzica de scena fiind oferita de Nelu Danielescu.
Incepand din 1952, joaca in stagiuni estivale si la teatrul de vara al municipalitatii, pana la demolarea acestuia.
Nelly Constantinescu a trait si ea marile evenimente ale scenei ploiestene. In 1953, Teatrul Sindicatelor Unite este etatizat, devenind Teatrul de Stat din Ploiesti. Tot atunci se transfera aici, de la alte teatre, cativa artisti profesionisti, printre care si Toma Caragiu care va deveni, peste putin timp, directorul Teatrului, dandu-i o noua orientare si stralucire. In sfarsit, se obtine o sala noua, corespunzatoare. Este vorba de Teatrul ODEON, construit in 1927 de inginerul Ionescu Boroaia si alti oameni de afaceri asociati. A fost folosit, in principal, ca cinematograf, dar deseori era inchiriat si pentru spectacolele trupelor de teatru venite in turneu. Dupa nationalizare (1950), fusese incredintat Intreprinderii cinematografice care organizase aici cinematograful “Rodina”.
Localul a fost supus unei serioase renovari, modernizari, devenind un teatru acceptabil. Este adevarat ca sala aceasta avea numai 520 de locuri (fata de 700 inainte), dar erau alte conditii. Noul sediu al teatrului a fost inaugurat la 19 decembrie 1955.
Pe aceasta scena, Nelly Constantinescu a jucat cu entuziasm si daruire, interpretand cu brio peste o suta de roluri. A jucat si in revista muzicala „In lumina sub reflector”, ca si in spectacolul de miniaturi “Sapte pacate”. S-a bucurat de succes in “Georges Dandin” (Moliere), “Nunta lui Figaro” (Beaumarchais), “De Pretore Vincenzo”, “Fii cuminte Cristofor” (Borange), “Doamna ministru” (Branislav Nusici) etc. Autorul acestor randuri a admirat-o in Domnisoara Cucu din “Steaua fara nume”, unde a imbogatit enorm un rol deja semnificativ, impletind comicul prejudecatilor provinciale cu intelegerea, compasiunea, solidaritatea umana. Am admirat-o interpretand rolurile a doi membri ai aceleiasi familii: teribila bunica din “Titanic Vals” si apoi, in “…Escu”, nepoata ei Miza (dupa 40 de ani), infatuata, barfitoare, tiranica, curoasa si o mama esuata. Am admirat-o in vrajitoarea din “Insir-te margarite” de Victor Eftimiu. In “Romeo si Julieta” gaseste resursele pentru un rol de rezonator, de om de bun-simt, rol pe care, in celelalte tragedii shakespeariene il joaca bufonul. Am aplaudat-o din toata inima in Efimita, sotia lui Conu Leonida (fata cu reactiunea).
Dar rolul vietii ei a fost Aneta Duduleanu din “Gaitele” de Al.Kiritescu. A creat un personaj puternic, o cocoana batrana, plina de ifose, intriganta si neinduratoare, dirijand un adevarat “cuib de viespi”. In 1970, cu ocazia jubileului ei, de 50 de ani de teatru, conducerea institutiei a organizat o a doua montare a piesei cu o alta distributie, dar tot cu ea in rolul principal. Acest adevarat triumf a fost prima si ultima sarbatorire a unui artist pentru activitate indelungata la Ploiesti.
Autorul acestor insemnari a intalnit-o doar in doua randuri pe artista si nici atunci nu au stat prea mult de vorba. Prima data, prin 1960, faceam parte din acelasi juriu la un concurs de teatru presedinte fiind un tovaras de la partid care, infatuat, tinea sa-si impuna parerile uneori absurde. Atunci am vazut ce inseamna teatru de calitate, jucat chiar in afara scenei. Prefacandu-se ca este de acord cu individul, ca-l admira chiar, il facea sa ajunga la ceea ce trebuia. A doua intalnire a fost chiar la teatru, unde regizorul Harry Eliad, care punea in scena “Steaua Sevilliei”, m-a solicitat sa fac o expunere asupra Spaniei medievale. A invitat pe toti actorii si restul personalului artistic iar eu, desi ma pregatisem, cu greu am reusit sa le captez atentia. Ba, de cateva ori, s-au pornit sa rada, tonul dandu-l chiar directorul, pana cand ceilalti i-au pus la punct . Desigur, au fost si unii interesati, regizorul, secretarul literar, dar cea mai atenta era ea, ba chiar m-a si intrebat unele lucruri la sfarsit, desi nu era nici macar distribuita in piesa.
Neavand o viata personala, a stiut sa-si faca multi, foarte multi prieteni si cateva prietene apropiate chiar si din afara teatrului, reusind sa evite, pana la sfarsit, singuratatea si plictiseala.
Paul D.POPESCU
