Elena Barcanescu (III)
Spre sfarsitul ocupatiei rusesti (mai 1828-aprilie 1832) Scarlat Barcanescu era “ocarmuitor“ (noul termen introdus de Regulamentul Organic in locul celui de “ispravnic“) al judetului Prahova. Iancu Balaceanu a fost numit si el ocarmuitor al judetului Muscel. In aceste conditii, supravegherea sotiei sale a slabit foarte mult. De aceasta a cautat sa profite Scarlat Barcanescu, mai ales ca se bucura de simpatia lui Alexandru Ghica, mare spatar, primul comandant al armatei romanesti nationale, infiintata prin Regulamentul Organic.
Totul fu pus la punct prin bilete tainice si, pe cand trasura Balaceanului se indrepta spre judetul Dambovita ca sa treaca in Muscel, fu atacata de mai multi necunoscuti inarmati. Desigur, dorobantii de paza ai ocarmuitorului s-au impotrivit, chiar si Balaceanu a coborat din trasura cu pistolul in mana. Agresorii s-au retras treptat, urmariti pas cu pas de Balaceanu si oamenii sai, pana cand au luat-o la fuga in padure. Cand s-au intors insa la trasura, acestia au gasit-o pustie si vizitiul si domnita, cu valizele ei, disparusera. Intelegand ce s-a intamplat, boierul, furios, in loc sa mai mearga la Muscel, s-a indreptat spre Bucuresti, sa se planga. Administratia rusa, care era pe cale de a-si inceta activitatea, i-a raspuns ca problema nu este de competenta ei, iar vel spatarul Ghica i-a atras atentia ca daca va incerca vreo “tulburare cu armele“ va avea de a face cu ostirea tarii.
In vremea aceasta, Elenca era primita cu mare dragoste la Barcanesti de catre intreaga familie. Dupa ce au petrecut cu multa bucurie Sfintele Pasti, domnita, indrumata de Scarlat, a facut o cerere de “despartenie“ adresand-o atat Mitropolitului cat si Divanului. Fara sa mai astepte aceste aprobari, in prima duminica din luna mai, cei doi s-au casatorit la Barcanesti, intr-un cerc foarte restrans, cel al familiei. Desi totul s-a facut in secret, s-a aflat indata si scandalul a reinceput. Mitropolitul, care tinea cu Balaceanu,nu a aprobat despartirea, a “poruncit Elenei sa se intoarca indata la sotul ei legiuit“, i-a “afurisit“ pe toti cei care au participat la casatorie, iar pe preotul Ioan din Barcanesti, care oficiase casatoria l-a “caterisit, luandu-i darul“.
Barcanestii nu au dat nicio urmare cartii mitropolitului, incurajati de Alexandru Ghica, acela care lucra in favoarea lor. Membru influent al Divanului, aceasta si-a convins colegii care au aprobat “despartenia“ civila a Elencai de Balaceanu. A trecut apoi la mari presiuni asupra mitropolitului, avand si un argument in plus: Elenca ramasese “grea“ cu Scarlat. Pana la urma, mitropolitul este nevoit sa cedeze: acorda “despartenia“ Elencai si retrage toate “afuriseniile“.
La 9 si 10 august 1832 are loc o a doua casatorie la Barcanesti, care tine doua zile. O oficiaza acelasi preot Ioan, acum “iertat“ si repus in drepturile sale, intr-un intreg sobor condus de un arhimandrit. C. N. Debie – de la care am luat cea mai mare parte a informatiei – ne relateaza ca au fost oaspeti multi de la Bucuresti, ca ospetele au fost grandioase si ca au fost adusi de la Ploiesti vestitii Dima Zamfir cobzarul si Dobrin lautarul, cu taraful sau.
Casnicia a fost cu adevarat fericita, cei doi soti iubindu-se si respectandu-se pana la sfarsitul vietii. Si cu soacra ei, coana Catinca, care a mai trait mai bine de un deceniu s-a impacat foarte bine, inviorandu-i cu frumusetea si cu spiritul ei, salonul de la Bucuresti si cel de la Barcanesti, pe care apoi le-a preluat. Dupa aprilie 1834, cand s-a urcat pe tron Alexandru Ghica, a inceput un lung proces cu Iancu Balaceanu care continua sa detina zestrea ei si mostenirea vaduvei Ralu Caragea. Castigand procesul, si mama sa murind curand dupa aceea, a ajuns sa stapaneasca intreaga avere a lui Costache Caragea. A avut patru copii, doua fete si doi baieti. Fetele, Anica, nascuta in 1833 si Alexandrina, nascuta in 1840, au fost bine inzestrate si maritate inca din timpul vietii tatalui lor (ultima cu Nicolae Rosetti – Balanescu). Baietii, Scarlat (n. 1834) si Dimitrie (n.1838) au devenit ofiteri, primul casatorindu-se cu Cecilia D’ Uxules, celalalt – cu Eliza Baleanu.
Sotul ei, Scarlat Barcanescu, a murit insa in 1863, in varsta de 70 de ani, lasand-o pe ea sa administreze o imensa avere. In anul urmator insa, avea sa se confrunte cu reforma agrara din 1864. Desigur, nu i-a convenit situatia, dar i-a inteles importanta si nu s-a impotrivit aplicarii ei, nu a facut contestatii si nu a cautat sa influenteze comisiile de improprietarire, ca alti mosieri. Desigur, ii ramaneau destule pamanturi si conace. De altfel, nu mult dupa moartea sotului ei, va inceta din viata si fiul cel mare, Scarlat, si ea va trebui sa reia administrarea Barcanestilor pe care ii harazise acestuia. Celuilalt fiu, Dimitrie, care va trai pana in 1885, supravietuindu-i cu mai bine de un deceniu, i-a incredintat mosia si conacul de la Targsor. Urmasii acestuia (o nepoata) vor stapani domeniul pana la instaurarea comunismului. In ultimii ani ai vietii, Barcaneasca, cum era numita de oameni dupa moartea soacrei ei, a rezolvat si problema proprietatilor ploiestene. Prin 1864 sau la inceputul anului 1865 a donat sau a vandut primariei orasului, cu un pret modic, marele teren din Piata Piturestilor, unde aceasta va ridica “Liceul vechi“ (azi Muzeul de Istorie). Foarte curand a donat primariei si terenul din spatele acestuia, pe care se gaseau locuintele mizere ale fostilor robi lautari. Municipalitatea le-a putut astfel demola, scotand pe locatari din centrul orasului si mutandu-i intr-un cartier nou-infiintat, Mimiu. In sfarsit, a vandut si casele Muruzestilor aflate in capatul strazii Cazarmii (azi Al. Vlahuta, vizavi de Stadion). O parte din cele patru pogoane au fost date tabacarului Ioan Christodorescu care, in 1857 incepea construirea unei noi case, preluata de familia Hariton.
Elena Barcanescu a murit linistita, dupa o existenta atat de agitata, in preajma razboiului pentru independenta.
Rectificare: In primul articol din acest serial (prahova – nr. 6112) s-a strecurat o eroare pe care ne grabim s-o corectam. Elena Barcanescu a fost nora Ecaterinei Barcanescu (vezi PRAHOVA-nr. 5625 si 5637).
Paul D.POPESCU
