Dornica sa aiba o ocupatie, a suplinit vreo trei ani pe catedre din invatamantul secundar bucurestean, avand ore chiar si la Scoala Centrala. Profesia i-a placut si s-a hotarat sa ramana in invatamant. In primavara anului 1916 si-a trecut cu succes examenul de titularizare, dar toamna, cand trebuia sa primeasca o catedra, Romania era deja in razboi.
Cand ocuparea Capitalei de catre trupele germane a devenit iminenta, Maria s-a refugiat cu familia in Moldova. A devenit repede, dupa o sumara pregatire, sora de caritate, lucrand intr-un spital si suportand toate rigorile situatiei.
De mai multe ori, s-a reintalnit cu Regina Maria, care cutreiera acum spitalele militare in calitate de „mama a ranitilor” – titlu la care tinea foarte mult, si care discuta cu ea cu multa placere. Intr-una dintre discutii au constatat ce rol mare au avut invatatorii in acest razboi, cati morti, cati raniti (invalizi), cati prizonieri si disparuti. Mai erau cativa ofiteri de rezerva care doreau sa se activeze si sa ramana in armata si legea le dadea acum acest drept. In plus, banuia regina, in conditiile de dupa razboi, cu o intensa dezvoltare economica, putini baieti vor mai fi dispusi sa urmeze scoala normala.
Maria Antoniade se gandi cu glas tare ca ar fi bine daca s-ar deschide mai larg portile spre invatamant fetelor. Regina o aproba si o intreaba daca ar vrea sa se implice intr-o asemenea munca, ceea ce ea a acceptat cu entuziasm.
Peste aproape un an, in primavara anului 1918, cand lucrurile incepusera sa se cam lamureasca, regina a chemat-o la o intalnire, la Iasi, la care a participat si noul ministru al Invatamantului – Simion Mehedinti.
Desi facea parte din guvernul colaborationist al lui Marghiloman, acesta s-a dovedit un om luminat si patriot. Regina a aratat ca pierderile de invatatori au fost chiar mai mari decat fusesera estimate si inca unii mai trebuiau sa ramana sub arme o vreme. Era cu totul de acord ca locul lor trebuia sa-l ocupe invatatoarele. Dar socotea ca nu este suficienta inmultirea scolilor normale de fete, care vor da primele promotii peste sase ani, ci este nevoie si de niste scoli care sa dea absolvente peste un an sau doi. Si atunci toti trei au realizat conceptul unei „scoli pregatitoare”. Era vorba, de fapt, tot despre o scoala normala, dar care nu primea numai copile de 11-13 ani, ci si fete mai in varsta, pana la 23-25 de ani. Cele care absolvisera o scoala secundara de cinci ani erau inscrise in ultima clasa, a VI-a, cele care absolvisera o scoala secundara de patru ani puteau intra in clasa penultima, a V-a. Si tot asa pana la clasa a II-a, in clasa I urmand sa intre, cu concurs de admitere, numai copile de 11-13 ani, absolvente ale scolii primare, ca si la celelalte scoli normale. A fost intrebata daca ar dori sa conduca o asemenea scoala si ea a acceptat cu bucurie.
Peste cateva luni, dupa ce si sudul tarii trecuse sub administratie romaneasca, a fost chemata la Iasi de noul ministru al Instructiunii – P.Poni si el un om luminat si bine intentionat. Acesta i-a comunicat ca Scoala Pregatitoare a fost infiintata, dar ca va functiona la Peris, nu departe de Bucuresti, si ca ea a fost numita directoare. I-a inmanat ordinul de numire si i-a spus sa ia cat mai repede legatura cu inspectoratul regional Bucuresti. A doua zi, a plecat si s-a dus drept acolo. A aflat, insa, cu stupoare, ca localul de la Peris, in care trebuia sa functioneze scoala, a fost ocupat de catre o banca si ca s-a hotarat ca scoala sa ia fiinta in comuna Gherghita. I s-a mai spus ca regina a dat ordin administratorului domeniului regal de acolo sa asigure tot ceea ce era necesar scolii, inclusiv mijloacele de transport.
Intr-adevar, administratia domeniului regal, dar si primaria si ministerul au facut tot ceea ce se putea face in aceasta directie.
Paul D.POPESCU
