George Marin
Istorie este deja meciul nostru de la Istanbul. S-a comentat atât de mult încât practic nu mai sunt prea multe lucruri de spus. Unul dintre aceste lucruri, voit sau nu trecut sub tăcere inclusiv de Mircea Lucescu, este legat de golul primit. Oare de ce nimeni nu spune că acțiunea de la gol a fost una lucrată clar de elevii lui Montella? Oare nu a văzut nimeni că în momentul în care Ferdi a început sprintul – unul pe zonă cât de cât centrală, nu chiar prin cea din stânga, zonă care îi aparținea! – exact în același moment Kerem Aktürkkoğlu s-a demarcat spre dreapta, concomitent cu pasa pe care Arda Turan se pregătea să o trimită. Drăgușin a încercat să îl urmeze pe șeptarul turc, apoi s-a oprit realizând imensul spațiu prin care a intrat spre poarta noastră autorul golului. Dar, schema reușise deja. Nici la conferința de presă de la finalul meciului selecționerul Lucescu nu a mai incriminat pentru gol decât pe nimeni altcineva decât pe Rațiu, chiar „tăind” răspunsul la întrebarea pusă de „Prahova” despre o eventuală atenționare a lui Rațiu referitoare la evoluția acestuia din prima parte. Această acuză adusă unui singur om poate fi un reflex de-al său, amintindu-ne de acel „Spune-le că am primit două goluri din cauza ta!” adresat lui Răzvan Raț după un meci al Șahtior Donețk. Un reflex care se adâncește în timp până la situația Politehnicii din Timișoara, căreia i-a fost promisă, și împlinită!, retrogradarea într-o vreme când performau doar două echipe politice: Steaua și Dinamo. Oricine știe cum se numește acest reflex. Și știe și cum se numește plăcerea produsă de un alt obicei oriental, acela de a lăsa să îți fie pupată mâna.
Dincolo de această scurtă considerație despre meci, cei care au fost la stadion și-au amintit că se află în Orient, un Orient în care agitația, vânzoleala, pretenția de rigurozitate se îmbină perfect cu ochiuri de plasă prin care te poți strecura. Mulți români s-au arătat deranjați de modul în care turcii au organizat lucrurile la stadion. Turcii înșiși au fost oarecum bramburiți. Acesta este felul lor. Nu toți au fost la curent cu rolurile distribuite. Pornit mai devreme pe traseul pe care urma să se deplaseze grupul mai mare de suporteri români, am putut remarca mai multe lucruri, deja cunoscute de subsemnatul din perioada destul de lungă petrecută în Turcia. Poliția a blocat strada principală generând un cor de claxoane în șirul de mașini care se tot lungea cale de bune sute de metri, până dincolo de Taksim Meydani. Într-o stație de autobuz, la vreo patru sute de metri de mașina poliției care bloca drumul, așteptau oameni care au bombănit cu acel simplu „Hala, halaaaa!” când un oarecare din zona respectivă, cetățean obișnuit, le-a spus „Yol kapalî”. Adică drum închis. El era unul dintre cei privilegiați care erau aflaseră despre blocaj, într-un fel sau altul. În zona din imediata proximitate a arenei – aflată chiar peste drum de Dolmabahçe Sarayi – poliția a avut mulți și diverși reprezentanți: Polis, Trafik Polisi, Güvenlik și tot felul de „civili”. Fapt normal, pentru că se anunțase prezența la meci a bașkanului Erdoğan, care nu a mai venit. Cei acreditați la meci au avut parte de un control strict și pentru că exista intrare comună cu cea a echipelor și cu cea a VIP-urilor. Așa am putut vedea că echipa Turciei a plecat de la stadion în două autocare, ambele având număr de înmatriculare „Turkiye”, scris cu roșu pe fond alb, exact în culorile naționale. De fapt, nici nu ai nevoie de alte numere când ești escortat de câteva mașini de poliție, nu doar de un antemergător.
S-a tot vorbit despre vulcanul din stadion. Cu toții ne așteptam să urmărim meciul cu dopuri în urechi, așa cum petreceai un zbor într-un Iliușin-14, pe vremuri. Publicul a fost zgomotos, dar nu permanent. Da, punctual a fost înregistrat un nivel de 132 de decibeli, după cum a publicat cineva. Însă, susținerea publicului nu a fost cea pe care subsemnatul o aștepta. Cântecele, ale căror tonuri au fost date de stația de amplificare, au fost intonate la unison, dar dialogurile între tribune au fost auzite rar, spre deosebire de spectacolul pe care suporterii lui Göztepe din Izmir îl cea mai mare parte din meci. Mai mult i-au stârnit suporterii români pe turci decât gazdele însele. La final, cu siguranță după încheierea transmisiei TV, fanfara în costume otomane a interpretat cântece de epocă pe măsură ce arena se golea. Am jucat în Orient. Noi am rămas orientali în concepție, una născută chiar pe malurile Cornului de Aur, în Fener. Turcii, în schimb, tind către Occident. Doar dacă vezi stadionul lui Beșiktaș, cu toate dotările lui, te lămurești că ce am construit noi este doar pentru nivelul la care ne situăm: UEFA nivel 4.
