Adesea, atunci când părinții își aud copiii văicărindu-se că se plictisesc tind să devină iritați, frustrați sau să se simtă vinovați. „Cum să te plictisești? Doar ai atâtea jucării!”, „Când eram de vârsta ta, mă jucam ore întregi fără să mă plictisesc!”.
În urma experienței de peste un deceniu, Lizzie Assa, expertă în educație și autoarea cărții „But I m Bored”, susține că a identificat un tipar comportamental al părinților: când aud că ai lor copii se plictisesc, părinții fie le oferă o listă cu activități care pot fi făcute, fie îi lasă să se descurce singuri, potrivit unui amplu documentar prezentat de Hotnews. Niciuna dintre variante nu funcționează, este de părere autoarea: „Prima variantă creează dependență, iar a doua este percepută de copii ca fiind o respingere”. Adevărul este, mai spune experta în educație, că nu putem și nici nu ar trebui, ca părinți, să ne distrăm copiii în mod constant. Implicarea excesivă nu face decât să aducă părinții la epuizare, iar pe copii îi privează de oportunitatea obținerii acelor abilități esențiale pentru dezvoltarea lor. Experta propune părinților cinci abordări care trebuie încercate pentru a încuraja jocul independent. „Am la dispoziție câteva minute! Poți să-mi spui mai multe lucruri despre X subiect?”
Prima întrebare pe care părinții trebuie să și-o pună atunci când copiii se plâng că se plictisesc este dacă s-au conectat cu adevărat cu aceștia în ziua respectivă, invită experta. Dar nu o conexiune de genul: „uite, ți-am făcut pachețelul pentru școală!” sau „ți-am zis să te duci să te speli pe dinți”, ci o conexiune adevărată, cu privit în ochi și prezență 100%.
Adică: „te-am auzit râzând destul de tare la emisiunea X din această dimineață! Ce te-a distrat atât?”. Mulți copii sunt obișnuiți să li se spună ce să facă și cum să facă, astfel că atunci când sunt lipsiți de aceste îndrumări, se simt pierduți. Uneori, acel „mă plictisesc!” înseamnă, de fapt, că micuțul are nevoie de părintele său, că nu se descurcă fără el. O reconectare cu copilul îl ajută pe acesta să se simtă mai confortabil din punct de vedere emoțional și mai încrezător în joaca lui de unul singur.
Nu de puține ori, atunci când cei mici dau semne de plictiseală, de fapt, organismul lor semnalează că le lipsește ceva esențial. Precum odihna, mâncarea, mișcarea sau au o problemă emoțională de moment.
Așadar este util ca, înainte de a-i redirecționa către joacă, părinții să se întrebe: când a fost ultima dată când a mâncat copilul? Sau dacă s-au trezit dimineața devreme și în cursul zilei nu a mai dormit. Sau poate că a stat în casă toată ziua și i-ar plăcea să iasă afară. Uneori, „mă plictisesc” înseamnă pentru cei mici „mi-a scăzut glicemia” sau „sunt epuizat și nu știu să mă relaxez”.
„Nu vrei cu adevărat să-ți spun ce să faci, nu-i așa? Aș putea, dar cel mai probabil ar fi vorba despre treburi casnice sau alte lucruri plictisitoare”. Această frază este jucăușă, elimină presiunea și presupune că ei știu deja ce vor, doar că se răsfață. Plus că în acest fel scenariul se răstoarnă: copilul este cel care refuză ajutorul, nu cel căruia i se refuză ajutorul.
„Îți propun să te gândești la asta: ai chef să faci ceva ce ai mai făcut sau să încerci ceva nou? Odată ce găsești răspunsul, îți va fi mai ușor!”.Această abordare funcționează pentru că le oferă un cadru de colaborare. Părintele invită copilul, nu rezolvă problema în locul lui. Îl învață pe copil să se întrebe, de fapt, ce are chef să facă, să identifice ceea ce își dorește.
În timp, abilitățile lui de rezolvare a problemelor se vor îmbunătăți. Vor învăța să spună: „Mă plictisesc! Bine, dar vreau să fac ceva ce știu deja sau să încerc ceva nou?
Poate aș putea reconstrui corabia pe care am făcut-o săptămâna trecută, dar o voi face mai mare, îi voi mai adăuga încă un catarg!”.
„E dificil, înțeleg! Nu știi ce să faci în continuare. S-ar putea să mai dureze până îți dai seama”. Această strategie îi dă de înțeles copilului că părintele este conștient că plictiseala îi creează o stare de disconfort cu care trebuie să coabiteze o vreme. Copiii trebuie să învețe că plictiseala nu este o criză care trebuie urgent rezolvată, că este ok să te mai și plictisești și că această plictiseală te silește să-ți găsești în tine resursele de a o depăși, să generezi tu un scop din interiorul tău, fără a apela la televizor, la jucării sau la dispozitive electronice. Părintele poate spune copilului: „uite, eu am de împachetat aceste rufe” sau „am de pregătit cina, dar sunt aici lângă tine, dacă ai nevoie de mine!”.
În acest fel, părintele nu-l lasă singur pe copil cu sentimentele lui dar îi și oferă spațiu pentru a le gestiona, cu beneficiul prezenței lui constante. Copiii se plâng că se plictisesc, dar plictiseala îi poate ajuta, de fapt, să-și dezvolte abilitățile, creativitatea și stima de sine, susține la rândul ei psiholoaga Stephanie Lee, pentru Child Mind Institute.
În primul rând, susține experta, plictiseala dezvoltă toleranța copiilor față de experiențe mai puțin plăcute.
„Viața ne pune în situația de a ne gestiona frustrările și a ne regla emoțiile atunci când lucrurile nu merg așa cum ne dorim, iar plictiseala este o modalitate excelentă de a-i învăța pe copii această abilitate”, este de părere psiholoaga. Plictiseala îi ajută, de asemenea, pe copii să dezvolte strategii de planificare, abilități de rezolvare a problemelor, să capete flexibilitate și abilități organizatorice. Toate acestea sunt foarte utile, atrage atenția Jodi Musoff, specialistă în educație la Child Mind Institute, pentru că, de obicei, nu copiii sunt aceia care-și planifică activitățile zilnice: „Iar atunci când au de realizat un proiect pentru a-și umple timpul trebuie să pună la cale un plan, să-și organizeze materialele și să rezolve problemele”, adaugă Musoff.
Cum pot părinții să facă asta? În primul rând, plictiseala trebuie combătută proactiv. Când un copil spune „Mă plictisesc”, acesta este un cod pentru o serie de lucruri diferite. Ar putea fi flămând, dornic de atenție, curios față de ceea ce face părintele sau caută ceva care să-i ocupe timpul. Deși este important ca părintele să ia în considerare de ce se plânge copilul cu adevărat, la fel de important este să fie atent la reacția pe care o are.
Pentru că, dacă lasă totul baltă pentru a-i dărui copilului toată atenția sa nelimitată, atunci acesta nu va învăța niciodată cum să se distreze singur. Sau dacă părintele se va chinui de fiecare dată să găsească activități pentru copii atunci când aceștia o cer, ei nu vor ava șansa să vină cu propriile idei.
„În loc să fiți reactivi, este mai bine să fiți proactivi cu copiii în ceea ce privește opțiunile pe care le au”, invită Lee.
Pentru a anticipa plângerile, experta sugerează ca părinții să rezerve timp pentru a crea o listă de activități pe placul copiilor, dar și una cu provocări și proiecte pe termen lung.
„Ideal ar fi să combinați ideile dumneavoastră cu cele ale copilului. Pentru început, puteți discuta despre ce i-a plăcut în trecut, despre lucruri noi pe care este interesat să le învețe și despre modalități de a folosi lucrurile pe care le aveți deja prin casă. Folosiți lista pentru a crea o diagramă de activități (cu imagini pentru copiii mai mici) care să poată fi consultată în momentele de plictiseală”, mai spune experta.
