George Marin
Pentru că toată lumea știe cine a fost Ivan Patzaichin și pentru ca nimeni să nu dea fuga la Google și să mă acuze că le răpesc timpul, am să spun eu ce este cu acest David Wottle. Desigur, cei care au apucat să vadă live transmisiile de atletism de la Jocurile Olimpice de la Munchen – ehee!, era vara anului 1972 – își amintesc de americanul cu șepcuță. Rapper-ii nu apăruseră încă, iar șepcuțele se purtau normal, să nu te orbească soarele. Americanul despre care vorbim a atras atenția nu prin șepcuța purtată, deși, din câte îmi amintesc, era singurul dintre toți alergătorii de la proba de 800 de metri care se dotase cu un astfel de accesoriu, ci prin modul de abordare a curselor. Era un început de după-amiază a ultimei zi din august – cu cinci zile înainte de atentat (aici, vedeți ce zice Google) – și soarele încă bătea tare. Atât de tare de părea că l-a toropit total pe americanul pomenit de mine, care rămăsese ultimul după primul tur de pistă. Deodată, Wottle a pornit cu o altă viteză, a trecut ca trenul de odinioară prin gara Mizilului – nu cel al primarului Condeescu – lăsând în urmă alergător după alergător. A terminat al doilea, important era să ajungă la final între primii trei. A doua zi, în semifinală, tot cam la aceeași vreme, Wottle a repetat scenariul, dar cu adversari mai puternici. A terminat primul în aceeași manieră, rămas ultimul după primul tur de pistă, făcând cu mâna celorlalți pe drum. În a treia zi la rând, Wottle iar a rămas ultimul la 400 de metri. Și iar a pornit motoarele… De data asta a mers mai greu. Ritmul a fost mai rapid, adversarii de alt calibru și toți goneau după aur. Luptă grea a fost cu rusul și cu kenianul. Acesta din urmă era Mike Boit, cu o carieră lungă, lungă de tot. Doar trei sutimi au fost mai puține pe ceasul americanului. Suficiente pentru ca medalia de aur să îi atârne la gât.
Vă întrebați ce mi-a venit cu David Wottle? Uite că mi-a venit! Mi-a venit urmărind meciul Petrolului cu Metaloglobus, la Clinceni. Mi-a venit pentru că, în situația actuală, Petrolul se află la jumătatea cursei. Prima tură, sezonul regular, s-a dus, iar Petrolul nu a fost chiar ultima, dar poziția de baraj este ca și ultima. Și de un sprint ca al lui Wottle are nevoie Petrolul. Au trecut două etape din play-out, dar sprintul nu s-a pornit, acum, când sunt programate jocurile directe cu contracandidatele. Dacă nu treci de cei de-o seamă cu tine, oare vei trece de cei mai puternici, în vremea când se mai interpun mulți factori direcți și indirecți? Dar ce ne facem cu sprintul? Când îl pornim? Dar îl pornim? Ce ne împiedică? Aparent, nimic. Doar că am putea da vina pe moștenirea grea. Ieri, cu Ciubotaru am avut ceva ghinion. Astăzi, cu Neagoe avem greșeli personale. Nenumărate. Jocul în câmp, deseori întors fără rost înspre poarta proprie, nu a excelat prin viteză nici ieri, nici azi. Nici prin organizare nu a excelat, deși apărarea a fost un pic mai riguroasă în primele etape cu Neagoe. Atacul a fost steril ieri, steril este și astăzi, firav numeric și valoric și ieri, și azi. Ocaziile de gol apar, dar nu atât de des pe cât ar trebui. Aici, mai trebuie căutat și pe la linia de mijloc, la construcția adevărată. Și poate că ar fi trebuit căutat mai de mult la transferuri. La „underi”. Am sperat mult de la unele transferuri, ca și de la unii jucători mai vechi, și am obținut puțin. Mai grav este că, în această partidă disputată împotriva ultimei clasate, căreia i-am înscris 7 goluri în sezonul regular din totalul de 24, jucătorii au părut fără vigoare, fără dorință, fără hotărâre, parcă temători, parcă apăsați de spectrul unor finalități neplăcute. Poate greșesc. Pe teren, pe viu, lucrurile se simt altfel decât la recele televizor. Dar nu greșesc când afirm că jucătorii nu au avut minima inspirație. Și Ciucul, în ultimul meci din regular, și Farul, în primul meci din play-out, și Metaloglobus au jucat jocul Petrolului, lăsându-ne doar cu amintirea că am dominat jocul. Dominare teritorială, cu destule faze finalizate, dar fără înțepătura decisivă.
Iată de ce Petrolul nu poate fi un David Wottle. De fapt, nici nu trebuie să ajungă la medalia de aur. Trebuie doar să depășească un singur „alergător”.
Ah, era să uit! Tot la această ediție a Jocurilor Olimpice, lui Ivan Patzaichin i s-a întâmplat povestea cu pagaia ruptă în prima cursă a serii, după care a câștigat finala. Cam asta trebuie să facă și Petrolul, cu sau fără pagaie ruptă!
