Luiza Rădulescu Pintilie
Recunosc chiar de la început: nu cred că am găsit cheia potrivită să descifrez toate sensurile profunde, neașteptate și surprinzătoare cuprinse în poemele reunite de scriitoarea Viorica Răduță în cel mai recent volum al său de poezie – ”să nu mă iubești să nu mă urăști de la os” (apărut la Editura Charmides), tocmai lansat la Librăria Cărturești din Ploiești și însoțit de numeroase critici favorabile.
Scriind deopotrivă eseu, roman, critică literară, și-a câștigat deja un loc distinct în literatura română contemporană, fiind considerată una dintre vocile ei esențiale și fiind premiată deopotrivă pentru poezie și proză.
Întorcându-mă la poezie, cea sub semnul căreia a și debutat (”Patimi după mine”, 1998), voi continua mărturisirea făcută din primele rânduri ale acestei însemnări, spunând că, de fapt, ceea ce m-a… salvat, în sensul de a-mi arăta o cale pe care să merg în parcurgerea celor câteva zeci de poezii, este motto-ul ales chiar de distinsa autoare- un vers din poemul ”Zidurile” semnat de celebrul poet grec Konstantinos Kavafis:” „Pe nesimțite m-au închis în afara lumii”. Fiindcă e o realitate asupra căreia reflectez și eu nu o dată aceea că deși, aparent, trăim într-o vreme în care comunicarea, socializarea ne pun în contact cu din ce în ce mai multă lume, aproape fără granițe, fie și dacă luăm în calcul doar prieteniile legate până la capătul pământului în spațiul virtual al rețelelor sociale, în fapt, social și emoțional, devenim tot mai vulnerabili într-o singurătate și o însingurare tot mai adânci, tot mai acute, tot mai alienante, lovindu-ne de ziduri ridicate de noi înșine ori puse de alții între noi și ei.
În stilul care a consacrat-o pe autoare – direct, pătrunzător, lucid și ascuțit ca o lamă de bisturiu, versurile radiografiază atent și de aproape oameni, stări și emoții , prezentând totul cu atâta realism și credibilitate încât jurnalistul care sunt a avut tendința nu o dată să caute, dincolo de cuvinte, știrea de presă confirmată din trei surse despre ”corzile întinse pe oase”, ”albul care vine din fereastră”, căderea în grota miresei, rochia clopot a unei sculpturi de fată , viscolul abătut peste Mizilul de la îngremănarea dealurilor cu câmpia Bărăganului, podul de peste Cricov sau vântul care bate în Gara de Nord. Neuitând nicio clipă poveștile despre iubire și moarte, zâmbete obosite, chipuri desfigurate, trupuri de bărbat și de femeie purtând răni până la os, ape care se fac sânge, îmbrățișări transformate în distanțe, așteptări zadarnice, tăceri devoratoare și amintiri care înnoadă zilele. Am parcurs câteva pasaje din texte scrise despre volumul la care se referă și modestele mele rânduri, am ascultat câteva dintre aprecierile făcute de cei care au vorbit despre autoare cu prilejul recentei lansări și nu mi-a fost greu să-mi dau seama de îndreptățirea fiecărei aprecieri făcute. Fiindcă exact așa cum stă scris pe copertă, sub semnătura scriitoarei Irina Georgescu Groza, ”Poezia Vioricăi Răduță te privește în ochi și-ți vorbește în cadre crude despre singurătate, cu o voce autentică- alchimia limbajului ce se folosește de imagini brutale are un efect cinematografic, năucitor, memoriabil. să nu mă iubești să nu mă urăști de la os curge ca viața, fără artificii stilistice, dar cu o directețe și forță memorabile”. Mie nu-mi rămâne decât să adaug imaginea ”tăcerii ca o noapte”, păstrându-mi convingerea că, până și atunci când vorbim, în fapt prea rar ne auzim și ne ascultăm unii pe alții, făcând astfel și mai înalte zidurile ridicate în mijlocul lumii, între care suntem exilați sau ne autoexilăm: ”spui din obișnuință / picură înghețul de pe streșini / cu o baltă și mai subțire /acum plouă în gând și tot mă întreb / dacă tăcerea a venit de la tine / sau de la vânt/să poți pleca din îmbrățișare / pentru că altfel murim”.
