Luiza Rădulescu Pintilie
”Dacă, vreodată, lumea se va sfârși, vioara va amuți. La fel vocea omului.” Cu această imagine am închis, târziu în noapte, volumul ”Cronica unui lutier. Templu Reginei Vioară” , dăruit mie chiar de autoare, scriitoarea Catia Maxim. Minute bune m-a împovărat și mai acut regretul de a nu fi reușit să citesc mai devreme cartea venită, într-o dimineață de început de toamnă, într-un plic, la redacție și despre care știam că dezvăluie, în paginile sale, povestea adevărată a unui făuritor de viori din comuna prahoveană Cărbunești. Apoi, mi-am amintit o idee-manifest a celebrului scriitor și eseist indian Salman Rushdie, la care am făcut și altă dată referire fiindcă eu cred cu tărie în frumusețea, dar și în forța poveștilor: ”Nu veţi lua niciodată de la oameni actul fundamental al povestirii. (…) Poveştile vor supravieţui ciocnirilor politice, războaielor, prăbuşirii imperiilor şi civilizaţiilor”. Poate că, într-o zi, lumea se va sfârși, poate lemnul viorii va amuți, iar vocea omului va tăcea. Povestea, însă, va rămâne… Și, fără să știu a spune prin ce minune, eu îndrăznesc să cred că va exista un moment în care povestea se va face auzită.
Exact precum cea a lui Dumitru Cărbunescu, născut în 1882, în Subcurbura Carpaților, într-o așezare înconjurată de dealuri, numită Cărbunești, cel care a construit cu mâinile sale patru sute de viori, treizeci de viole și trei violoncele despre care scrie în romanul său-document, cu talent și cu o admirabilă aplecare asupra detaliului, Catia Maxim. Aducându-ni-l în fața ochilor pe copilul plecat de acasă la zece ani, la București, ca să fie copil de trupă și visând să cânte la vioară și ajuns să urmeze studii muzicale de marcă la Conservatorul din Berlin (clasa de trompetă), dar și să fie maestru lutier, discipol al lutierului german Auguste Hermann, câștigând marele premiu oferit de cunoscuta firmă „Jérôme Thibouville-Lamy et.Cie, Lutherie” din Paris și colaborând cu aceasta timp de cinci ani. Iar pentru a întregi, fără a cuprinde cu totul, portretul lui Dumitru Cărbunescu, se cuvine adăugat că a fost de asemenea profesor de instrumente de suflat (Conservatorul din Cernăuți, Cluj și Timișoara, unde i-a avut ca studenți pe Tudor Jarda și Iosif Conta), precum și autor al unui manual de trompetă, publicat în 1958, „Metoda de trompetă (cornet, flugelhorn si bassflugelhorn).
În anul acesta, în care se împlinesc 145 de ani de la nașterea marelui muzician român George Enescu, nu se poate să nu adăugăm că trei dintre viorile acestuia au fost realizate de Dumitru Cărbunescu, așa cum o altă vioară dintre cele meșterite de acesta a fost pentru celebrul violonist francez Jacques Thibaud, de altfel cei doi renumiți artiști cântând împreună.
Întorcându-ne la cronica scrisă în pandemie despre cel care a visat atât de mult să construiască o vioară ”o parte molid, o altă parte paltin creț” și a trăit urmând acest vis, merită remarcat că aceasta îi înfățișează cititorului, prin harul scriitoricesc al autoarei și deopotrivă prin minuțioasa sa documentare, adevărate fresce de epocă din locul rădăcinilor prahovene ale personajului central, coborâte până în veacul al XVII-lea, din timpul unor evenimente marcante ale istoriei – Primul și cel De-al Doilea Război Mondial, dar și emoționante pagini ale existenței de fiecare zi, cu toate ale sale-iubiri și despărțiri, călătorii și căutări existențiale la Viena și Paris, Cernăuți, Cluj și Timișoara, surprinse în diferite momente biografice, dar și ale evoluției lumii în ansamblul său.
Câteva însemnări ale fiului lui Dumitru Cărbunescu, violonistul și dirijorul Mircea – Eugen Cărbunescu, datate „Heidenheim an dr Brenz, 29 august 1990”, subliniate și adnotate (anexate la sfârșitul cărții), relatările nepoatei sale, traducătoarea Teodora Eugenia Cărbunescu, purtând apropierea și căldura relației de prieteniei cu autoarea romanului, dar și sinceritatea confesiunii dusă în unele locuri până la dureroase anticipări premonitorii înaintea stingerii sale din viață, sunt puse în pagină la locul potrivit al desfășurării și încărcăturii poveștii, adaugând astfel nu numai veridicitate și emoție, ci și o luminoasă conturare genealogic-afectivă.
Bucăți de viață, fragmente de istorie întregesc, în cele aproape trei sute de pagini ale cărții, povestea. Despre muzică, despre vioară a cărei istorie de regină a instrumentelor începe de pe la 1500, deși încă de acum aproximativ 5000 de ani înaintea erei noastre s-a inventat primul tip de instrument cu coarde și arcuș, numit ravastron, despre cele peste 400 de unelte pe care lutierul Dumitru Cărbunescu le-a adunat ca să-și desăvârșească visul, iubirea, dăruirea, ținând în mod special la ”rindeaua mică, rindeaua mare cu lamă de oțel, glaspapirul de șlefuit, pensula și dalta” . Despre viori Cărbunescu cumpărate de prin lume de nepoata sa, fericită că a ”răscumpărat crâmpeie de suflet”. Despre multe, multe alte pagini ale ”unei vieți trăită la limită, o existență tumultuoasă, plină de zbucium artistic, încununată cu realizări notabile ale unui lutier originar din comuna Cărbunești”, cum scrie în însemnări fiul său. Despre un artist nedrept de puțin cunoscut. În fapt, o poveste care se cuvenea să fie aflată, o carte care merită citită… Fie și doar pentru că oamenii sunt legați fundamental de actul povestirii, iar ”poveştile vor supravieţui ciocnirilor politice, războaielor, prăbuşirii imperiilor şi civilizaţiilor”…
