Giorgiana Radu-Avramescu
nu trebuie musai să ajungi la senectute
pentru a deprinde lecțiile trecerii prin timp
fiecare an, fiecare clipă
se întipărește în tine,
cel ce trăiești,
ca o pecete de neuitat, de învățat,
de erudiție a celui care azi ai fost,
iar mâine te arată altfel,
te modelează altcum
timpul, cu ale lui toate,
multe m-a învățat
mi-a șoptit la ureche,
vorbe pline de tâlc,
de neuitat
mi-a arătat și suferința,
ca o caznă prin care
puterea rezistenței îți afli
apoi, tot timpul cu definițiile lui neclare,
m-a învățat că iubirea plecată,
iubirea destrămată de la tiv,
spre guler,
uneori, chiar fără motiv,
face loc unei alte iubiri,
poate mai așezată,
mai bine cusută cu ață,
cu borangic fin
timpul, lasă loc și de adio,
făcând cale unui nou bun găsit,
ca și îmbrățișarea de final,
spre alta, mai sinceră, mai suavă,
de regăsit
timpul, ca două palme,
care degetele-și unesc spre infinit,
mi-a desenat labirinturi,
pe care cu greu le-am deslușit,
rămânând câteva doar de descâlcit
timpul mângâie, măsoară,
provoacă la lacrimă și zâmbet,
dar tot el, cu ale lui toate,
te învață că tu,
doar tu, poți fi de neoprit,
iar când nu înțelegi mai nimic,
pornește de la acest motto:
nu aștepta de la alții, ceea ce tu nu poți face,
căci tu, doar tu, te poți scrie,
așa cum ceilalți nu te văd,
dar sigur poți fi
