Sfântul Proroc Daniel s-a născut din seminția lui Iuda, seminție împărătească. A trait cu 460 de ani înainte de Hristos. Când Ierusalimul a fost cucerit de împăratul babilonean Nabucodonosor, Daniel și tinerii Anania, Azaria și Misail au fost luați robi. Datorită înțelepciunii sale, Daniel este chemat de către Nabucodonosor la palatul sau, împreună cu cei trei tineri. Refuză să se hrănească din bucatele împăratului și îi descoperă acestuia că printr-o altă hrană (doar semințe și apă) se pot arăta mai frumoși la chip decât cei ce se hrăneau din masa împăratului. A tâlcuit visele lui Nabucodonosor, vise pe care niciun vrăjitor de la palatul acestuia nu a reușit să le explice.
Pentru că nu s-au închinat unei statui a împăratului, cei trei tineri au fost aruncați într-un cuptor încins. Datorită credinței lor, Dumnezeu va preface focul în rouă. Motivul pentru care nu a fost aruncat și Daniel a fost acela că el primise numele Baltazar de la Asfanez, conducătorul eunucilor de la palatul lui Nabucodonosor, iar la babilonieni numele acesta era de o mare cinste, căci era nume de dumnezeu. Cînd împăratul Cirus le-a permis evreilor să se întoarcă în țara lor de origine, Daniel a rămas în continuare cu persoanele care nu s-au mai întors. Astfel, Daniel devine ocrotitorul celor care au emigrat sau au fost duși în exil.
Daniel și cei trei tineri au murit în vremea împăratului Atic. Din Sinaxar aflăm că la Învierea lui Hristos, au inviat și acestia și s-au arătat multora. Sfinții Părinți au rânduit ca pomenirea lor să fie făcută cu șapte zile înainte de nașterea Mântuitorului, pe motiv că aceștia erau din seminția Iudeii, din care și Mântuitorul nostru îți trage neamul după trup. Daniel însemnă, în evreiește, «Dumnezeu este judecătorul meu“. Sfântul Proroc Daniel se număra între cei patru mari Proroci ai Vechiului Testament, împreună cu Sfinții Isaia, Ieremia și lezechiel.
