Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu, în acest noiembrie nostalgic. Cu ploi, cu doruri, cu amintiri. Știi, rememorând, am constatat câte lucruri frumoase mi s-au întâmplat de-a lungul anilor în această lună. Se pare că existenței mele, luna noiembrie îi este de bun augur. Proiecte, iubiri, cărți, oameni, visuri ce duc spre împlinire și copilul nostru. Cea dintâi întâmplare, cel dintâi miracol al lui noiembrie pentru mine.
De altfel, de aceea îți scriu. Să-ți mulțumesc pentru această binecuvântare. Iată, în curând se face de 13 noiembrie, ora 13, când mi-am cunoscut copilul. Când i-am simțit respirația, când i-am văzut chipul, când i-am auzit plânsul, salutul pruncului de bun venit. Au trecut anii și iată că Luciana noastră împlinește 18 ani. Un amalgam de sentimente mă încearcă. Nu știu să le mărturisesc, nu știu cum să le rânduiesc, nu știu cum să le gestionez mai bine, pentru ca, în ziua majoratului ei, ele să nu mă copleșească, iar eu să am tăria de a-i transmite curajul, mai ales că am să fiu gazda prietenilor ei. Va trebui să-i întâmpin cu un altfel de salut, nu doar cu zâmbet și atât. Să le vorbesc la început, să le rostesc un mic discurs. Despre ce? Nu știu. Voi afla atunci când loc de doi îi voi ține Lucianei, chiar dacă tu vei fi acolo, la masa noastră. Între mine și ea, un scaun gol, pe care scrie rezervat Tata, plus alte câteva cuvinte gândite de ea.
De fapt, ea a organizat totul, până la cele mai mici detalii. Eu am fost, sunt doar suportul. Și o las să facă așa cum simte, mai ales că am anunțat-o că nu-i pot oferi un cadou acum. Ea mi-a spus că n-are nevoie. „Cadoul meu ești tu, Mama!”. Așa mi-a răspuns.
În fapt, dragul meu, tu mi-ai dăruit-o pe ea mie, iar ei m-ai dăruit pe mine. M-ai iubit, daruri frumoase mi-ai făcut în ani și ani, dar de ceva m-ai privat. Nu mi-ai povestit, nu m-ai avertizat câte trebuie să îndur după plecarea ta. Știai ce urmează, dar ai tăcut, iar eu a trebuit să aflu singură. Probabil că ai tăcut pentru că știai că pot. Așa a fost mereu, ai știut întotdeauna despre mine, mai mult decât am știut, am crezut eu despre mine. Însă astăzi știu că pot, vreau și am să reușesc, cu toate impedimentele ce se vor ivi. Astăzi știu mai mult, chiar dacă am învățat greu, înfruntând multe.
Iată ce noiembrie cu de toate, în care mă întorc în timp, mă uit la chipul lui de astăzi, și văd și mai departe. Va fi senin și va fi bine. E timpul să se mai așeze câte ceva și în favoarea mea. Dar nu despre ce urmează vreau să-ți vorbesc acum.
Mă gândesc ce chicote erau pe vremuri în casa noastră, cum își aniversa Luciana ziua de naștere, cum alergau copiii de la parter la etaj și mansardă, iar noi priveam. Priveam și ne bucuram pentru bucuria copilului nostru. Așa voi privi și în curând această trecere a ei, de la adolescență către maturitate. Dar altcum. Altundeva, nu în casa noastră. Vor fi mulți, vor fi veseli, într-un cadru pe care ea și l-a dorit. Un pic diferit. Predomină negrul, nu rozul ca în anii copilăriei. Dar negru nu în semn de doliu, ci de putere, de eleganță. Îi place această culoare acromatică. Tortul învelit în ciocolată neagră, aranjamentul floral, de asemeni poartă și negru. Rochia ei și rochia mea, pe care mi-a recomandat-o model sirenă, iar eu m-am conformat. Mult negru va fi, dar vor lumina chipurile noastre, chipurile tinerilor prezenți, ne vei lumina tu de acolo.
Mai e puțin și se face de 13 noiembrie, când era senin, iar după o săptămână, la plecarea din maternitate, un covor fin din omăt ni s-a așternut la picioare, iar cerul ne binecuvânta cu minusculi fulgi de nea.
Cum va fi acum? Voi vedea. Știindu-te pe tine acolo, cerul sigur se va îndura și împlinirea celor 18 ani ai fiicei noastre se va întâmpla așa cum ea își dorește. Iar absența ta, chiar de o va durea, va ști cumva să te găsească, să te simtă acolo, lângă ea. Iar eu vă voi privi ca mereu. Cu dragoste și recunoștință, pentru darul de a vă fi avut, de a vă avea pe amândoi.
Pe când va fi, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
