Codul Civil român din 2009 la Titlul V, Capitolul I, II, III și IV, respectiv art. 513 și următoarele, are mai multe prevederi care tratează obligația de întreținere între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între alte persoane anume prevăzute de lege, care se află ori s-au aflat într-o relație specială.
Astfel, copiii au o obligație legală de a-și întreține părinții dacă aceștia se află în nevoie, neavând posibilitatea de a munci sau de a se întreține din resurse proprii. Această obligație care este o transpunere a principiului solidarității familiale și a solidarității pentru persoanele vârstnice sau aflate în nevoie, presupune asigurarea mijloacelor de subzistență, a cheltuielilor medicale, a locuinței, a îmbrăcămintei și a altor nevoi esențiale. De menționat că obligația nu este una absolută și nu se aplică automat, ci doar în situația în care părintele se află în stare de nevoie, așa cum este definită de lege.
Iată câteva aspecte esențiale ce trebuie îndeplinite pentru a putea beneficia de obligația de întreținere:
• Starea de nevoie: Părintele trebuie să dovedească că se află în nevoie, adică nu are posibilitatea de a câștiga un venit din muncă sau de a se întreține din alte resurse proprii.
• Întreținere: Aceasta vizează acoperirea nevoilor de bază: hrană, locuință, îmbrăcăminte, medicamente și alte cheltuieli necesare traiului.
• Proporționalitate: Întreținerea este proporțională cu nevoile părintelui dar și cu posibilitățile financiare ale copilului.
• Acțiune în instanță: Dacă nu se ajunge la o înțelegere amiabilă, părintele aflat în nevoie trebuie să formuleze o cerere de chemare în judecată pentru a cere obligarea copilului la plata întreținerii.
Obligația nu există în toate cazurile, ci doar atunci când sunt îndeplinite condițiile legale, în special cea referitoare la starea de nevoie a părintelui.
