În lumea adolescenților de azi, telefonul și rețelele sociale sunt ferestre către idealuri estetice. Filtrele care netezesc pielea, subțiază fața sau recompun trăsături devin repere zilnice. Dar ce se întâmplă când realitatea nu poate ține pasul? Tulburarea dismorfică corporală (TDC) preia controlul, aducând anxietate, depresie și chiar intervenții estetice. „Adesea, adolescenții spun că dacă nu aveam nasul mare sau mic/urechile clăpăuge/ atât de multe kilograme eram cel mai fericit om. Atunci când o parte a corpului devine obiectul urii, problema nu este doar în acea parte, ci în felul în care adolescentul se raportează la el însuși. Când dorința de a arăta bine se transformă într-un dușman care aduce suferință, este semnul că adolescentul s-a îndepărtat de sine”, atrage atenția psihologul Ruxandra Sersa, potrivit unui amplu documentar prezentat de Hotnews. Tulburarea dismorfică corporală este o problemă mentală caracterizată prin preocuparea persistentă pentru defecte percepute (reale sau imaginare) în aspectul fizic, care afectează semnificativ viața de zi cu zi – social, profesional, emoțional.
Psiholog Ruxandra Sersa explică: „În adolescență, corpul din minte nu este adesea același cu cel real. Imaginea pe care adolescentul o are despre propriul corp este un amestec între idealul fantasmatic, corpul din trecut și experiențele sale emoționale. În adolescență, corpul se transformă rapid, vizibil, însă reprezentarea psihică nu reușește să țină pasul. Apare astfel un decalaj între corpul real și imaginea lui interioară, iar adolescentul ajunge să-și perceapă propriul corp ca pe un străin. Este o senzație asemănătoare cu momentul în care îți auzi vocea înregistrată și ți se pare nefirească, stranie, parcă nu e a ta”. Adolescentul ajunge să-și perceapă corpul printr-o „oglindă” care deformează: ba prea gras, ba prea slab, niciodată potrivit idealului din minte. Filtrele de pe telefon adâncesc acest decalaj, oferind la o atingere o versiune cosmetizată a sinelui și o liniște de moment. „Dar când imaginea dispare, rămâne golul – acel sentiment dureros că realitatea nu este suficientă, că trupul adevărat e o greșeală, a se arăta fără filtru înseamnă a se expune, a-și recunoaște vulnerabilitatea, a risca să nu fie dorit. De aceea, imaginea ideală devine un scut împotriva anxietății și a rușinii”, spune psihologul. Expunerea la filtre estetice stimulează comparația socială și idealizarea trupului. Un studiu a demonstrat că utilizarea filtrelor care subțiază corpul crește dorința de pierdere în greutate și intensifică auto-obiectificarea. Alte cercetări arată că utilizarea pasivă a rețelelor sociale și aplicațiilor de editare poartă o asociere cu simptome de TDC. Mai mult, depresia poate media relația dintre utilizarea problematică a rețelelor sociale și preocupările dismorfice, arată un alt studiu.
Totuși, unele studii longitudinale care au urmărit adolescenți pe o perioadă mai lungă arată că relația dintre activitatea pe social media și nemulțumirea față de propriul corp nu este mereu directă. Cu alte cuvinte, simplul fapt că un adolescent urmărește conținut despre aspect fizic nu înseamnă automat că va deveni mai complexat – efectul depinde de contextul emoțional și de vulnerabilitățile personale. Vulnerabilitatea individuală – perfecționism, stimă de sine scăzută, predispoziție anxioasă – moderează acest efect.
Când „oglinda” adolescentului devine ecranul telefonului, iar imaginea reală e mereu trecută prin filtre, apar primele semnale: fotografii refuzate sau șterse, evitarea oglinzilor, perfecționism estetic și autocenzură la fiecare apariție. Conversațiile se întorc obsesiv la „defecte” – un nas „prea mare”, o piele „imperfectă”, „kilograme în plus” – iar soluțiile dorite ajung treptat să includă intervenții estetice. În paralel, se pot instala anxietatea, tristețea prelungită, izolarea de prieteni și renunțarea la activități care altădată aduceau bucurie. Identitatea începe să se construiască mai curând în jurul unei versiuni idealizate, cea din filtru, decât în jurul sinelui real. Psihologul Ruxandra Sersa avertizează: „Semnele de alarmă apar atunci când identitatea adolescentului începe să se confunde cu cea din spațiul virtual. Când nu mai reușește să se perceapă ca persoană reală, ci doar prin imaginea filtrată, idealizată, proiectată online”. Iar pragul critic este limpede formulat de specialist: „Acesta este un prim semnal de alarmă: atunci când realul este negat, iar falsul devine reperul unic de existență”.
În acest punct, suferința nu mai e doar despre „nu-mi place cum arăt”, ci despre o ruptură între corp și imaginea de sine. Este momentul pentru intervenție profesionistă: o evaluare psihiatrică (dacă sunt prezente anxietate/depresie marcate), urmată de terapie psihologică centrată pe reconstrucția imaginii corporale și, la nevoie, consult endocrinologic pentru clarificarea factorilor biologici.
„În cabinet, le spun adesea părinților că drumul spre echilibru trece prin acceptarea imperfecțiunilor. Nu prin negarea lor, ci prin recunoaștere și integrare. Cunoașterea propriilor defecte și transformarea lor într-un firesc reprezintă un pas esențial spre vindecare. De exemplu, o adolescentă îmi poate spune: am urechile prea mari, nu pot să-mi prind părul, mi-e rușine, abia aștept să le operez, folosesc mereu filtre ca să nu se vadă. Dacă reușește, însă, să ajungă în punctul în care să spună: da, am urechile mari și sunt conștientă de asta, dar nu doar ele mă definesc, ceva se schimbă profund. În acel moment, corpul încetează să mai fie un dușman, iar imaginea de sine începe să se reconstruiască pe o bază reală, umană, caldă. Trebuie să lucrăm cu adolescentul și să înțelegem ce îl deranjează la propriul corp, cum se vede, cum ar vrea să fie, ce ar schimba și ce ar păstra. Dar, mai ales, este important să aflăm ce urăște la el însuși. De aici pornește, de fapt, procesul de terapie, acasă sau în familie”, mai spune psihologul.
Specialistul propune părinților 5 strategii care pot fi aplicate în familie: *Stabiliți limite rezonabile de timp în social media și folosiți aplicații de monitorizare; *Discutați după fiecare sesiune online – ce a urmărit, ce emoții i-a declanșat, ce este ireal; *Puneți reguli în familie pentru toată lumea, momente fără ecrane: la masă, înainte de culcare; *Validați adolescentul emoțional ascultându-l activ, evitând discursurile de tip „Ești perfect așa cum ești” – ele pot pune presiune pentru perfecțiune; *Susțineți acceptarea vulnerabilităților și dialogul despre ce-i deranjează și ce vrea să schimbe.
Când starea se agravează, este recomandată consultarea unui psihiatru și psiholog, terapia cognitiv-comportamentală putând fi parte centrală în reconstrucția imaginii de sine.
