O parte dintre cancerele copilăriei au cauze ereditare și pot fi identificate prin testare genetică, însă screeningul nu se aplică tuturor copiilor. Cele mai multe cancere pediatrice apar sporadic, fără moștenire genetică demonstrabilă. „Testarea genetică la copii are sens doar în situații bine definite, atunci când există suspiciunea unei gene care poate determina apariția cancerului încă din copilărie”, a explicat, pentru Hotnews, dr. Anca Bârdan, medic genetician. Testarea genetică poate identifica riscul și ghida monitorizarea și tratamentul.
În practica pediatrică, diferența-cheie este între cancere determinate de o predispoziție ereditară și cancere apărute „sporadic”, fără o cauză genetică transmisă în familie.
Potrivit materialelor educaționale ale Children’s Hospital Colorado, aproximativ „1 din 10 persoane (inclusiv copii) care dezvoltă cancer are diagnosticul din cauza unui factor de risc moștenit”, în timp ce „80-85%” din cazuri apar ca evenimente unice (sporadice), fără un tipar familial clar. Aceeași sursă explică și noțiunea de „clustering familial” – situațiile în care mai mulți membri ai familiei au cancer, dar dintr-o combinație de factori genetici comuni, mediu și stil de viață, fără să existe neapărat o singură genă moștenită care să explice totul. Aceste distincții sunt importante pentru că ele decid dacă testarea genetică are sens și cum se interpretează un rezultat în contextul unei familii. Pe partea de mecanisme, Institutul Național al Cancerului (NCI) arată că „cancerul este o boală genetică” în sensul că implică modificări (mutații) în ADN, dar faptul că ADN-ul este implicat nu înseamnă că boala este întotdeauna moștenită. Multe mutații apar pe parcursul vieții, în celule individuale, fără a fi prezente în ovul sau spermatozoid, deci nu sunt transmise urmașilor. Criteriul central este utilitatea clinică: testăm când rezultatul poate schimba conduita – fie pentru confirmarea unei etiologii ereditare, fie pentru stabilirea unui plan de monitorizare sau chiar a tratamentului. „Testarea genetică la copii are sens doar în situații bine definite, atunci când există suspiciunea unei gene care poate determina apariția cancerului încă din copilărie”, explică dr. Anca Bârdan. „Vorbim, de exemplu, despre sindromul Li-Fraumeni, neurofibromatoză, retinoblastom ereditar, sindrom Beckwith-Wiedemann, polipoză adenomatoasă familială sau von Hippel-Lindau”. În astfel de sindroame, literatura medicală arată riscuri crescute pentru anumite tipuri de tumori și recomandări standardizate de supraveghere, ceea ce justifică testarea înainte de apariția unui diagnostic oncologic, în beneficiul copilului.
„De asemenea, recomandăm testarea dacă un copil are o rudă de gradul întâi diagnosticată cu un sindrom genetic de predispoziție la cancer care se poate manifesta precoce. În plus, dacă un copil dezvoltă deja o formațiune tumorală suspectă, iar tabloul clinic sugerează o cauză ereditară, testarea genetică devine un pas important pentru confirmare și pentru alegerea tratamentului adecvat”, adaugă medicul.
În practică, decizia se ia într-o echipă care include oncologie pediatrică, genetică medicală și consiliere genetică. Se revizuiește istoricul familial pe trei generații, se caută tipare (de exemplu, diagnostic la vârste neobișnuit de tinere, tumori rare sau multiple la aceeași persoană) și se evaluează fenotipul copilului. Dacă pragul de suspiciune e depășit, se indică testare (de obicei panouri de gene specifice sindromului), urmată de interpretarea rezultatului și a penetranței (probabilitatea ca mutația să ducă la boală), precum și consiliere extinsă pentru familie. „Testarea genetică ne arată dacă există o genă cu modificări și care este varianta responsabilă de predispoziția la cancer. În funcție de rezultat, putem aprecia cât de mare este riscul comparativ cu populația generală, cât de agresivă este mutația și ce organe trebuie monitorizate cu atenție”, spune dr. Anca Bârdan. „Practic, testarea ne oferă o hartă personalizată a riscurilor: știm ce tipuri de cancer pot apărea, în ce perioadă a vieții și ce program de supraveghere sau prevenție este necesar”.
De exemplu, în sindromul Li-Fraumeni, riscul include sarcoame osoase și de țesuturi moi, tumori cerebrale și leucemii; monitorizarea propusă în centrele specializate include RMN cerebral și corporal (întreg corpul), plus ecografie abdominală și analize de sânge, iar la fete – supraveghere precoce a sânilor (imagistică adaptată vârstei și riscului).
În retinoblastomul ereditar, riscul principal este ocular, dar mai târziu pot apărea și osteosarcoame. Monitorizarea începe imediat după naștere, prin examene oftalmologice foarte frecvente, completate la nevoie de imagistică.
În sindromul Beckwith–Wiedemann, riscul este pentru tumori embrionare, cum ar fi tumora Wilms la rinichi și hepatoblastomul la ficat. Monitorizarea presupune ecografie abdominală la fiecare 3 luni în primii ani de viață și dozarea alfa-fetoproteinei pentru depistarea precoce a hepatoblastomului.
Astfel, testarea genetică nu oferă doar un rezultat pe hârtie, ci un plan concret de supraveghere adaptat fiecărui copil și fiecărei familii. Testarea genetică presupune recoltarea unui material biologic din care se poate extrage ADN-ul. Cel mai frecvent se folosește o probă de sânge, pentru că oferă o cantitate mare și stabilă de ADN. Însă nu este singura metodă: în multe situații este suficientă și o probă de salivă sau un frotiu de mucoasă bucală, care conțin celule epiteliale cu același ADN ca cel din sânge.
De ce nu e mereu suficientă saliva? Calitatea și cantitatea de ADN pot varia. Dacă testul urmărește o mutație punctuală bine cunoscută, saliva este adesea suficientă. Dacă e nevoie de o analiză mai complexă (panouri extinse de gene, secvențiere de nouă generație, identificarea de rearanjări mari de ADN), atunci laboratoarele preferă sângele, unde ADN-ul e mai abundent și mai „curat”.
Metoda aleasă depinde de:• tipul de sindrom suspectat – unele teste sunt standardizate pe sânge;• tehnologia laboratorului – nu toate platformele de secvențiere funcționează optim cu ADN din salivă;• vârsta copilului și toleranța la procedură – pentru sugari sau copii mici, recoltarea de salivă poate fi mai simplă decât o puncție venoasă, dar trebuie asigurată suficientă cantitate și calitate a probei.
Rezultatul final, indiferent de sursă, trebuie confirmat și interpretat de un genetician. Testarea genetică nu se reduce la recoltare: esențială este consilierea genetică înainte și după analiză, pentru ca părinții să înțeleagă ce poate spune un test și ce nu poate spune. „Testarea genetică nu se recomandă la copiii sănătoși, sub 18 ani, decât dacă există motive clare să credem că rezultatul ar putea ajuta la depistarea sau prevenirea unui cancer în copilărie”, explică dr. Anca Bârdan. Doar o fracțiune din cancere sunt cauzate de mutații germinale (moștenite) care cresc riscul înnăscut al unei persoane. Tocmai de aceea, pentru majoritatea copiilor diagnosticați cu cancer, istoricul familial nu indică o moștenire clară, iar testarea genetică generalizată (screeningul tuturor copiilor sănătoși) nu este justificată. În schimb, când există un tipar familial sau un sindrom cunoscut de predispoziție, testarea poate aduce beneficii concrete. „Dacă vorbim de sindroame de predispoziție care determină tumori doar la vârsta adultă, chiar dacă există istoric familial, testarea se face abia după 18 ani. Altfel, o testare făcută prea devreme nu aduce beneficii medicale concrete, ci doar stres și anxietate pentru familie și copil. În plus, poate interfera cu calitatea vieții copilului, care ar crește cu o etichetă medicală inutilă. De aceea, recomandăm testarea la momentul potrivit, când rezultatul chiar poate schimba conduita medicală și aduce un beneficiu real”, punctează medicul genetician.
