Imaginați-vă un copil care stă tăcut într-un colț la o oră unde un dascăl îi provoacă pe toți să se exprime. Este emoționat, însă curios. Altul tremură și evită orice contact vizual, dar după ore se frământă, devine trist, pentru că a pierdut o șansă de socializare. Primul este probabil timid. Al doilea, poate avea anxietate socială. Cum facem diferența? Ce pot face părinții pentru a ajuta copiii în ambele variante?
Timiditatea înseamnă tendința de a te simți încordat, îngrijorat sau stânjenit în situații sociale, mai ales cu persoane necunoscute. Psihologia o descrie ca anxietate și inhibiție în contexte sociale, cu componente emoționale (agitație), cognitive (griji legate de evaluarea celorlalți) și comportamentale (evitare, tăcere). Nu este un „defect”, ci o trăsătură normală a variației umane, potrivit unui documentar prezentat de Hotnews.
La un capăt al spectrului se află „inhibiția comportamentală” (behavioral inhibition, BI) – un tipar temperamental recunoscut din primii ani de viață: copilul reacționează precaut la oameni, locuri și situații noi. Aproximativ 15-20% dintre copii prezintă BI, iar această trăsătură este relativ stabilă. Ea crește riscul pentru anxietate socială mai târziu, dar nu o determină inevitabil – mulți copii inhibați NU dezvoltă tulburări, arată acest studiu. Este importantă și normalitatea unor etape de dezvoltare. „Anxietatea față de străini” în jur de 7-12 luni și episoadele de „inhibiție comportamentală” (sau adaptare lentă) la unii copii mici nu anunță o problemă, ci arată că sistemul lor de atașament și de protecție funcționează. În timp, cu expunere blândă, cei mai mulți se adaptează.
Timiditatea are o bază temperamentală (diferențe în reactivitatea la noutate), documentată de studii longitudinale și de laborator. Este, așadar, vorba de o predispoziție. Aceeași predispoziție poate trece neobservată într-un mediu răbdător și predictibil, dar se poate accentua într-un context care forțează constant expuneri bruște. Conceptul de „potrivire” dintre temperament și mediu explică de ce aceiași copii evoluează diferit în funcție de cum sunt susținuți.
Ce contează în această „potrivire”? Cercetările arată legături între controlul/supraprotecția parentală și comportamentele sociale retrase. Însă relația este bidirecțională: un copil retras poate „chema” mai mult control din partea adulților. Meta-analizele găsesc efecte mici, ceea ce înseamnă că stilul parental contează, dar nu este factorul unic sau decisiv. Retragerea „dinăuntru” (rușine, anxietate) se poate transforma, în timp, în izolare „din afară” dacă apar respingere sau tachinare. Ciclul poate întreține timiditatea. Totuși, multe copii retrași au prietenii stabile și funcționează bine social.
În practică, timiditatea „sănătoasă” arată așa: copilul timid ezită inițial, dar se încălzește treptat când mediul devine cunoscut și sigur. Suferința este mică, iar funcționarea de zi cu zi (școală, joc, prietenii) rămâne adecvată. Când vorbim de un posibil început de patologie, apar evitare persistentă, suferință semnificativă și impact funcțional (refuzuri, plâns intens la interacțiuni, somatizări, situație școlară afectată). Diferența o face, deci, intensitatea, durata și afectarea vieții – nu simpla prezență a timidității. Pentru părinți și profesori, mesajul-cheie este dublu: recunoașteți temperamentul (nu-l „reparați”), dar modelați mediul – pași mici, previzibilitate, oportunități de reușită socială – astfel încât copilul să-și lărgească treptat zona de confort fără presiune sau etichete.
Fobia socială (numită și tulburare de anxietate socială) înseamnă o teamă intensă și persistentă de situații în care copilul ar putea fi observat sau evaluat de alții (a răspunde la oră, a cunoaște colegi noi, a mânca în fața altora). Teama nu e doar „emoție”, ci duce la evitare (nu vrea la petreceri, se ascunde ca să nu fie întrebat la lecție) sau la a îndura situațiile cu un disconfort puternic. Pentru diagnostic, simptomele trebuie, de regulă, să dureze cel puțin 6 luni și să afecteze viața copilului (școală, prieteni, familie). La copii pot apărea și semne comportamentale vizibile: plâns, crize de furie, agățare de părinte, refuz de a vorbi sau de a participa. Se asociază frecvent cu manifestări fiziologice (roșeață, transpirații, tremurături, greață, „mintea goală”). Cât de des apare? Date reprezentative pe adolescenți (13-18 ani) arată o prevalență pe viață de aproximativ 9%, cu forme „generalizate” (frica în multe contexte sociale) mai frecvente la fete și cu evoluție persistentă dacă nu e tratată. Puțini adolescenți ajung la specialist fără sprijinul adulților. Diferența o fac intensitatea, durata și impactul: în timiditate, copilul „se încălzește” după ce prinde încredere. În fobia socială, anxietatea rămâne puternică și repetată în aceleași contexte, cu evitare sistematică și suferință (uneori până la atacuri de panică).
În plus, fobia socială se asociază mai des cu alte tulburări (alte anxietăți, depresie, tulburări de atenție/hiperactivitate, tulburări de consum), ceea ce o face și mai invalidantă dacă rămâne nediagnosticată.
Dacă, timp de multe luni, copilul evită constant situații sociale potrivite vârstei (prezentări, serbări, activități de grup), are simptome corporale majore sau refuz școlar și nu mai reușește să-și facă prieteni, este momentul pentru o evaluare de specialitate (medic psihiatru de copii, psiholog clinician/psihoterapeut).
Ghidurile internaționale recomandă ca tratament de primă linie pentru copii și adolescenți terapia cognitiv-comportamentală (TCC), de preferință cu expuneri graduale și, când este util, implicarea părinților sau a grupurilor. Pentru tineri, ghidul NICE menționează explicit că medicația nu este, de regulă, prima opțiune, iar AACAP (Academia Americană de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului) recomandă terapia cognitiv-comportamentală drept intervenție inițială. Deciziile se iau împreună cu specialistul, în funcție de profilul copilului.
Ce putem face, ca părinți, dar și ca dascăli:
1. Observare atentă și comunicare deschisă. Valorificați momentele confortabile pentru copil – într-o întâlnire familiară sau acasă – și încurajați-l cu empatie. Nu minimalizați timiditatea sau anxietatea!
2. Expunere graduală și încurajare pozitivă. Prezintați-i treptat situații sociale: întâlniri mici, jocuri de rol acasă, scenarii din viața reală – și răsplătiți orice încercare, chiar minimă..
3. Colaborare școală-familie. Stabiliți un dialog deschis cu profesorii. Un copil cu fobie poate fi susținut prin adaptări (timp în plus, roluri mai mici) și încurajare continuă.
4. Solicitarea unui sprijin profesionist. Dacă anxietatea afectează viața școlară, prieteniile sau starea emoțională, este indicat să consultați un specialist în sănătate mintală. Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) este eficientă inclusiv în cazuri de mutism selectiv – o formă extremă de anxietate socială – tratabilă dacă este descoperită devreme.
5. Practici de auto-îngrijire și stil de viață. Stilul de viață sănătos (somn, mișcare, hobby-uri) poate diminua vulnerabilitatea la anxietate. Perseverența și susținerea regulată sunt cheia îmbunătățirii.
Tratamentul timpuriu face diferența: scade suferința, crește participarea și previne complicațiile pe termen lung. Timiditatea este o trăsătură frecventă și adesea trecătoare, dacă copilul are sprijin și oportunități de adaptare. Fobia socială este însă o tulburare reală, cu efecte profunde asupra vieții copilului – și necesită intervenție dedicată. Cu răbdare, comunicare și sprijin profesionist, părinții și profesorii pot face diferența dintre frică și încredere în viața socială a copilului.
