Luiza Rădulescu Pintilie
În viața nimănuia nu ar fi ziua de azi dacă nu ar fi trecut prin cea de ieri. Și nimeni nu ar fi cel de acum dacă nu ar fi fost mai întâi cel din trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat, cu tot ceea ce i-a dat și i-a luat, doar dacă nu ar fi început să-și numere clipele, ceasurile, anii vieții deodată cu zorii acestei zile…
Cred adevărurile acestea așa cum cred că nu te poți bucura cu adevărat de lumină decât după ce te-au învăluit, schimbând ceva și în tine, umbrele și întunericul sau că nicio floare nu-și va dezvălui vreodată frumusețea înainte de a fi păstrat-o, un timp, închisă în miracolul unei semințe. Cine ar putea aprecia cu adevărat lacrima de fericire dacă nu ar cunoaște și înlăcrimarea nefericirii ori durerea de a nu mai avea nici măcar lacrimi să plângi?
În tot răul e de fiecare dată și o rază de bine așa cum nu e de exclus nici adevărul că, nu de puține ori, mai binele devine dușmanul binelui. Și fără îndoială că întotdeauna e loc de mai bine, dar e deja dovedit că întotdeauna ar putea fi și mai rău…
M-am trezit cuprinsă de gândurile acestea după ce, de mai mult timp, m-a izbit, venind mai ales dinspre paginile rețelelor de socializare, dar nu numai, exprimat în diferite feluri, un val al unei dorințe – câteodate strigate! – de rupere de propriul trecut ori de mare parte a lui, de renegare și de transformare, din prima clipă a luării unei asemenea decizii, într-un altcineva al prezentului și al viitorului. Și nu, nu am simțit a fi vorba despre fireasca dorință de a ajunge la cea mai bună versiune pe care fiecare poate și are dreptul să o întruchipeze în călătoria sa prin viață, în propria sa devenire și în justificatul său drept la fericire, fiindcă atunci gândul meu și rândurile acestea nu ar fi avut absolut nicio rațiune de a exista! Fiecare e azi ceva mai schimbat față de cel care a fost ieri, fiecare e mai bogat cu toate experiențele pe care le-a trăit și cu toate lecțiile pe care le-a învățat. Pentru fiecare ziua lasă urme în fericirile, în nefericirile, în visurile, în regretele, în speranțele sale de mai mult, de mai frumos, de mai bine…
Fără a-mi îngădui nici măcar printr-un singur cuvânt al acestor gânduri-rânduri să dau lecții, cu atât mai puțin să învinovățesc ori să acuz, nu pot totuși să nu observ, cu întristare, dezamăgire și durere, în lumea către care privesc și de care chiar îmi pasă, o tendință care îmi pare a fi în accentuare, aceea de a dărâma punți și poduri spre timpul care l-a adus pe fiecare până aici și l-a făcut cel care este, invocând- și poate acest fapt e cel care mi-a atras cel mai mult atenția – un fel de victimizare, neocolită uneori de infatuări subtile, în fața a tot și a toate, că nu e încă pe piedestalul pe care crede, cu o aroganță care mimează și clamează modestia, cu o arogare și o erijare pe care uneori nu le certifică (mai) nimic – în afara unor păreri subiective, personale ori ale unui cerc de apropieri, interese și legături comune – că are toată îndreptățirea să fie, mai ales când din complezență, din simpatie, dintr-o empatie vecină câteodată cu mila se simte cumva încurajat și susținut, inclusiv în a se crede insuficient apreciat și aprobat de alții care, chipurile, ar fi atinși de nejustificate invidii ori limitări și răutăți.
Recunosc că pe mine, cea care am o încredere aproape oarbă în oameni și nu vreau să mi-o pierd, mă întristează această idealizată, distorsionată și părtinitoare autoconvingere și autosuficiență pe care o sesizez accentuându-se, în diverse forme, în jur, această ușurință a renegării, a abandonării nu numai a unor părți din viață , ci și din sine în încercarea de a fi altceva și altcineva.
Și fiindcă mă tem că nu e nimănuia de folos această tristă bucată de realitate pe care o descopăr tot mai des oglindită în fereastra prezentului, nici măcar acelora care o întruchipează, cât de mult aș vrea să fi greșit în fiecare dintre aceste cuvinte care mă dor!…
