Florin Tănăsescu
După ce-am mestecat un ambalaj de zahăr cu o juma’ de bob de cafea (deh, criză!), m-am hotărât să-mi iau viaţa-n propriile mâini, cum s-ar zice.
Când să încep a-mi ridica pe şest o microhidrocentrală – să montez un dinam pe un izvoraş care trecea prin beciul meu, să devin independent din punct de vedere energetic – sună telefonul: „Suntem de la cabinetulul domnului Bolojan, ia zi, ce părere ai de măsurile de austeritate. Bune, nu?”.
Mint de-ngheaţă sus-amintitul izvoraş: „Scuze, sunt în urcare pe scara de avion, trebuie să închid!”.
La trei secunde, alt apel: „De ce minţi mă? Ia zi! Tu crezi că nu te vedem? Avem drone cumpărate pentru fiecare contribuabil. Se ţin după voi mai ceva ca umbra, ai grijă!”.
Am. Tocmai d-aia intru-n beci şi-aştept să vină noaptea.
Odată cu ea, începe ploaia. Ţopăi de bucurie şi când să mă bucur că „bagă pană porumbul”, aud de sus un tunet: „Am numărat. 17 stropi te-au udat. Pentru fiecare dintre ei, plăteşti impozit. Că noi facem ploile, mă!”.
Plouat – şi la propriu, şi la figurat – încep să plâng pe motiv că dă de sus. Poate, poate, s-o compensa cu bucuria de mai devreme.
Aiurea! Fulgeră, de data asta şi-aud: „Fraiere, măsurile astea nu trebuie să te-ntristeze. Ce, vrei să îngroşi şi tu rândul figurilor triste din ţară? Ia râzi!”.
Din patriotism, evident, nu de teamă de vreo sancţiune pecuniară, încep să râd la Lună. Că se oprise ploaia.
Cum mă simt nebăgat în seamă, încep să strig la ea.
Culmea, astrul vorbea: „Prietene, mai uşor cu râsul ăst! Dispensă la râs, urlat şi alte chestii au doar câinii. Nu şi oamenii. Ei trebuie să plătească totuși ca să mă vadă!”.
De treabă, până la urmă, şi Luna asta. Că m-a pus în gardă.
Mă-ntorc, aşadar, în casă, şi mestec o frunză de tei cu alt ambalaj de zahăr. Să mă liniştesc, nu de alta.
Acum stau cuminte şi-aştept începutul lui august. Altă lună, alt pachet – nu de cafea, nu de zahăr- ci de reduceri.
Abia atunci cred că mai ies, dar nu să-mi iau viaţa în propriile mâini.
Lumea-n cap, asta vreau să fac!
