Florin Tănăsescu
M-am trezit ieri dimineață primarul unei insule. Multora nu le convenea numirea mea în funcție, deci se urcau în bărci de salvare și o-ntindeau. Stăteam în șezlong și citeam „35 de ani sub papuc” .
Sirena secretară mă anunță că un rechin vrea să avem o discuție foarte serioasă.
Mă-ntorc la sediu, prădătorul stătea la biroul meu și rânjea. Printre altele, m-a avertizat că datorită lui mi s-a îndeplinit pohta. „Doar nu crezi în povești cu peștișorul de aur!”, a râs. Și m-a avertizat că peticul ăla de uscat va avea soarta Atlanticului dacă nu-i ascult sfaturile.
Îmi face semn să notez câteva dintre ele. În spiritul transparenței care mă caracterizează, vi le împărtășesc: insula va intra la apă dacă nu deschid un port în care să tragă câteva vase cu armament, care n-au piață de desfacere pe alt continent. În plus, membrii echipajului vor fi dislocați aici, pentru a supraveghea îndeplinirea condiției.
A doua zi, alt rechin-investitor. Așa s-a prezentat, dar mi-a zis să vorbim la persoana-ntâi, singular. Și s-a prezentat: Noe!
Numitul mi-a zis că are cherestea pe stoc și trebuie lichidat. Avertismentul: dacă nu vreau un potop la primărie, trebuie să institui stare de necesitate/ avarie. Iar mai apoi, să pun la treabă locuitorii. Plata lucrătorilor revenea în sarcina mea, profitul – la el. Neimpozabil!
A treia zi a venit cu o plută un matematician cunoscut de întreaga planetă. Ăsta mi-a explicat că a calculat el câte unghiuri are Triunghiul Bermudelor și-a dezlegat misterul. Erau patru – la unghiuri fac referire – nu trei, cum credea fraierul de mine! Iar ăsta, ultimul, mai obtuz, va scufunda insula în cazul în care nu concediez sirena-secretară, viceprimarul pe care nici măcar nu-l aveam și alți zilieri.
Apoi, descoperitorul triunghiului cu patru unghiuri mi-a pus pe tavanul clădirii, în loc de ventilatorul care mai răcorea incinta, un pendul.
A, și-a mai zis, să iau măsuri cât mai repede, că timpul nu are răbdare. Om bun la suflet, mi-a făcut și un cadou: o foarfecă, de care să mă ajut în aplicarea măsurilor impuse de rechini. Pe românește, „Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă!”.
Vrând, nevrând, am început să tai din solzișorii bieților pești, picioarele unor broaște, ba chiar să omor meduze nevinovate.
Timp în care, rechinii rânjeau: „Așa, primare! Dă-i înainte! Taie cât poți, ce poți de la viețuitoarele astea nefericite”.
Am întrebat când trebuie să mă opresc, că am făcut deja bătături la mâini.
Răspunsul: „Când se va potoli pohta ce-o pohtește rechinul-șef, domnul Fisch!”.
