Comportamentul agresiv al unui copil – care poate fi îndreptat asupra lui însuși sau asupra altora – poate fi determinat de mulți factori, nu o face pentru că „e un copil prost-crescut”. Unul dintre factorii declanșatori ai furiei celor mici este frustrarea dată de faptul că nu obțin ceea ce-și doresc sau li se cere să facă lucruri pe care nu vor să le facă. Miruna Jovin, psiholog psihoterapeut, a explicat , pentru Hotnews, atât motivele pentru care copiii devin violenți, cât și modalitățile prin care părinții pot gestiona cu succes crizele de tantrum ale celor mici.
Nimănui nu-i place să fie furios, însă toți trecem prin astfel de stări din când în când. De vreme ce și pentru adulți este dificil să găsească modalități sănătoase de exprimare a furiei, nu e surprinzător că sentimentele de furie se transformă în izbucniri la copii. Majoritatea părinților se întreabă cum ar trebui să reacționeze în fața crizelor de furie ale copiilor sau, mai mult decât atât, dacă felul în care se comportă copilul este unul normal.
Nu este neobișnuit ca un copil cu vârstă sub 4 ani să aibă crize de furie în fiecare zi, numărul acestora putând ajunge și la nouă pe săptămână, punctează Denis Sukhodolsky, psiholog clinician doctor la Centrul de Studii pentru Copii Yale Medicine, citat de yalemedicine.org.
Aceste crize pot include episoade de plâns, lovituri cu piciorul sau palma, tropăit, îmbrânceli și pot avea durate cuprinse între cinci și zece minute, adaugă psihologul clinician. Un declanșator comun este frustrarea venită din faptul că nu obțin ceea ce-și doresc în momentul în care-și doresc sau li se cere să facă lucruri pe care nu vor să le facă.
Până la vârsta grădiniței, majoritatea copiilor depășesc acest tip de comportament. Dacă aceste crize continuă pe măsură ce copiii cresc și ajung să le afecteze dezvoltarea normală, atunci este cazul ca părinții să ceară ajutorul profesioniștilor. Potrivit lui Sukhodolsky, crizele de furie sunt cel mai frecvent motiv pentru care copiii sunt trimiși la terapie pentru sănătate mintală.
Deși izbucnirile ocazionale sunt normale, părinții pot lua anumite măsuri care să modeleze comportamentul celui mic.
Pentru psihologul psihoterapeut Miruna Jovin aceste măsuri trebuie luate cu mult înainte ca copilul să apară în familie. „Cea mai la îndemână modalitate de a preveni comportamentul agresiv al celor mici este ca părinții înșiși să fie blânzi cu copiii. Și să nu folosească, sub nicio formă, corecția fizică. Așadar, educația antiviolență începe de când ne dorim să avem copii. Dacă în acel moment ne întrebăm «e ok să lovesc un copil?» și răspundem altfel decât că nu e ok, atunci e momentul să facem ceva. Să căutăm ajutor. Pentru că să lovești un copil nu este acceptabil din niciun punct de vedere”, subliniază Miruna Jovin.
Ce pot face părinții este să le arate copiilor încă de când sunt foarte mici că orice emoție este permisă, dar nu și orice fel de comportament: „Să le spună dacă sunt loviți de copiii lor: «înțeleg că ești furios/speriat/supărat» dar și «nu ai voie să mă lovești». Să repete acest lucru de fiecare dată când comportamentul apare. Să îi oprească dacă sunt violenți cu animalele din jur sau cu alți copii. Cu blândețe și fermitate să pună această limită. Toate, cu grijă față de emoțiile copiilor și cu interes față de ceea ce are un copil nevoie sau ce simte”, completează psihologul psihoterapeut.
Mai ales că, la vârste mici, mai spune Miruna Jovin, copiii lovesc, uneori, ca o formă de comunicare: „Și este important ca, din acel moment chiar, părinții să insiste că «nu lovim» oferind alte alternative acceptabile și sigure”.
Există și copii care lovesc pentru a căuta o reacție din partea părinților, adulților și a altor copii, mai spune psihologul: „În acele momente este iarăși important să le arătăm că pot să obțină acea reacție și prin cuvinte sau atingeri nedureroase. De asemenea, modul în care noi reacționăm ca adulți la acțiunile violente ale copiilor poate fi un semn de încurajare pentru ei, chiar dacă noi nu asta ne dorim. Ca atare, le spunem, pe un ton ferm, dar nu ridicat: «nu lovim!» și oprim acțiunea. Nu de puține ori, este nevoie să rămânem consistenți de-a lungul unei perioade mai lungi și să descurajăm acest comportament”, recomandă Miruna Jovin.
Contribuie, evident, mai spune specialistul, și să nu fie expuși copiii, în mod constant, la un mediu în care violența este acceptată sau tolerată: „Este responsabilitatea noastră, ca părinți să le asigurăm un mediu calm în care să aibă oportunitatea să se dezvolte”.
Deși mulți părinți pot fi de părere că disciplina și pedeapsa sunt același lucru, de fapt, nu sunt. Potrivit healthychildren.org, disciplina este o modalitate de a învăța și de a-ți îmbunătăți relația cu copilul. Atunci când părintele își disciplinează copilul ar trebui să ofere acestuia atât laude, cât și instrucțiuni pe un ton ferm în intenția de a-i îmbunătăți comportamentul celui mic.
Pedeapsa face parte din disciplină, dar este doar o mică parte din aceasta. Prin pedeapsă părintele impune o consecință neplăcută atunci când copilul face sau nu face ceva anume. Până la vârsta de trei ani și, uneori, chiar mai târziu, copiii nu înțeleg pur și simplu conceptul de pedeapsă. Stabilirea limitelor este o abordare mult mai bună decât pedeapsa, întrucât majoritatea copiilor vor reacționa la stabilirea unor limite clare, calme și sigure.
Specialiștii sursei mai sus citate propun câteva soluții simple pe care părinții le pot aplica pentru a gestiona crizele de furie ale celor mici.
1. Învățați-i pe cei mici regulile care trebuie respectate în familie. Copiii nu le înțeleg până nu le practică.
2. Nu funcționează să le spuneți: „controlează-te!”. Copiii mici nu știu să facă asta, nu au autocontrol. Ei trebuie învățați să nu dea cu piciorul, să nu dea cu pumnul, cu palma sau să nu muște atunci când sunt supărați, ci să-și exprime sentimentele prin cuvinte.
3. Evitați amenințările de genul „oprește-te sau altfel o să vezi tu!”. Mai eficient este să-l învățați pe copil cum să se comporte altfel. Pe moment, comportamentul nepotrivit al copilului trebuie ignorat, după care părintele trebuie să-i spună copilului ce ar trebui să facă în schimb.
4. Felicitați copilul atunci când se comportă adecvat. Lăudați-l și oferiți-i afecțiune sinceră atunci când se comportă „cu maturitate”, adică amabil, cu blândețe, în moduri în care vă plac.
5. Explicați-i copilului că „nu ne facem rău unii altora”. Părinții trebuie să-și supravegheze atent copiii când au dispute cu colegii de joacă. Dacă disputa este minoră, părintele poate păstra distanța și lăsa copiii să-și rezolve problema. Totuși, dacă cearta continuă chiar și după ce copiilor li se spune să se operească, trebuie intervenit, copiii despărțiți și ținuți separat până se calmează. Același lucru trebuie făcut și atunci când un copil este furios, lovește sau mușcă alți copii.
6. Controlați-vă propriul temperament! Una dintre cele mai bune metode de a-i învăța pe copii să se comporte corespunzător este ca părintele să-și controleze ieșirile. Dacă acesta îți exprimă furia în moduri liniștite și pașnice, cel mai probabil copilul îi va urma exemplul.
7. Rămâneți ferm! Părintele care-și disciplinează copilul nu trebuie să se simtă vinovat pentru asta și nu trebuie să-și ceară scuze. Dacă semnalele transmise către cel mic sunt amestecate s-ar putea ca piciul să ajungă la concluzia că el a avut dreptate și că părintele este cel „rău”. Deși disciplinarea copilului nu este o activitate prea plăcută, este o parte necesară a vieții de părinte. Este esențial ca copilul să înțeleagă când greșește. Trebuie învățat să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lui și să fie dispus să accepte consecințele
