Giorgiana Radu-Avramescu
Bună seara, dragul meu! Iată, țin evidența scurgerii timpului în rânduri și zile, în ani, în cuvinte și doruri. O sută optzeci de scrisori. Trei ani și jumătate. Iar cuvintele n-am puterea să le contabilizez. Mai ales că ar trebui să le adaug și pe cele care n-au fost rostite, n-au fost scrise. Cerneala lor a curs doar în mine. Au fost scrise nevindecabil, s-au impregnat definitiv acolo unde doar eu dau de mine.
Sunt jurnale întregi despre patimă, despre devotament, despre sacrificiu, despre iubire, despre viața cu ale ei toate. Despre mine și tine, despre soare și nori, despre ploi reci, ploi calde, ninsori romantice și nopți stelare petrecute în amintiri, apoi în închipuiri. Despre un vin uitat nebăut pe noptieră, despre țigara care singură a ars uitată de asemenea în scrumieră. Despre cărți scrise, despre castele din piatră, despre abandonul de sine. Și câte nu ți-am scris? Despre oameni și pomi care dau în rod, despre florile de câmp și trandafirii adorabili, despre al nostru copil.
Da, ți-am scris mai rar despre Luciana noastră. Știu însă că-i privești fiecare pas, că-i cercetezi gândul. Că pe umărul ei stă sufletul tău protector. Iar ea, la rându-i te poartă cu sine pretutindeni. Când vorbește despre tine, florile lăcrimează în glastră, piatra se îmbunează, caldă ca pâinea scoasă din cuptor se face. Pianina uită să cânte, chiar dacă ție îți plăcea să-i asculți muzica. Tac și eu și văd tabloul vostru împreună. Vă privesc jucându-vă în rimă, discutând cu gravitate ori ticluind ceva împotriva mea, când la rost se întâmpla să vă mai iau. Erați așa asemănători, la chip și la fire. Erați frumoși, puternici împreună. De multe ori vă priveam de la distanță, ca să nu disturb momentele voastre împreună. Să vă bucurați de ele, ca și când … ca și când aș fi intuit că ele se vor isprăvi curând, și vor deveni amintire.
Luciana îți seamănă mult. Are în ea spiritul dârz. Rar, foarte rar mi-a fost dat să o văd lăcrimând. Pragul dintre adolescență și maturitate nu-i deloc ușor, dar am încredere că-l va depăși cu bine. În anii de când ai plecat, de multe ori am trăit sentimentul că ea nu-i copil, ci omul matur care sprijin mi-a fost, care imbold mi-a dat în numeroasele prăbușiri. Și azi, când se întâmplă să mai cad, ca un pedagog impunător, neînduplecat, mă ajută cu vorba tăioasă să mă ridic, să nu mă las, căci nu-i vreme de lăsat. Uită de ale ei, și-mi povestește despre mine, mama, omul, femeia pe care o iubește, o admiră, pe care a văzut-o de ani buni cum din iubire și pentru iubire a îndurat. Cum a învățat supraviețuirea, cum din ploi abundente, iarba și piatra a salvat de la pieire. Cum merită să înflorească, să crească, să cunoască împlinirea și starea de bine, lăsând în urmă ce-i de dat la gunoi. Să poarte la gât și drept cercei doar ce i-a meritat devotamentul, dăruirea și sufletul generos.
Dragul meu, plecat departe de noi, îți scriu ca mereu de e uscat sau de-i noroi, de-i vreme bună ori ploi. Îți scriu, căci scrisul e parte din mine, din tine, din noi. Am trăit mulți ani privindu-te cum scrii, ascultându-ți scrisul, fără să mă gândesc atunci că va veni o zi când la fel ca tine voi face. Voi privi lacrima ploii, voi vedea zâmbetul soarelui, voi asculta un cuvânt, voi simți o trăire, iar fiecare dintre ele, la masa de scris mă va trimite. Multe m-ai ajutat să descopăr la mine, însă scrisul e cel care m-a salvat. Fără el, în tăceri adânci m-aș fi lăsat. Și cu tine, iată, n-aș fi putut să continui un dialog asumat, o încercare, un legământ între două lumi, cum rar s-a mai întâmplat. Eu aici, tu acolo, și rândurile acestea de nedestrămat. Eu vorbesc, tu asculți, cafeaua s-a răcit, afară plouă, lumea se dă peste cap, prețurile cresc, bolile sunt de nevindecat, dragostea-i o iluzie ieftină pentru mulți, liderii lumii se bat cap în cap, haosul domnește, nimic sau aproape nimic nu e din ceea ce ar trebui să fie, însă noi doi am fost, suntem și vom rămâne fideli unei iubiri care transcende timpul.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
