Autoagresivitatea este un semnal de suferință emoțională, spune Ruxandra Sersa- psiholog clinician copii, adulți și adolescenți, psihoterapeut cu formare în psihoterapie psihanalitică, potrivit Hotnews.
La vârste mici, cuvintele nu sunt încă suficiente pentru a exprima ce simt. De aceea, corpul vorbește în locul lor. Printre motivele frecvente se numără:
* Frustrarea intensă. La vârste mici, copilul „nu are încă capacitatea de a spune în cuvinte ce simte. Emoțiile devin tensiuni corporale”. Dacă nu există un adult care să-l ajute să le regleze, le descarcă fizic – uneori asupra propriului corp.
* Prea multe limite sau schimbări. O zi plină de „Nu e voie”, „Mai stai puțin”, „Hai, repede” poate duce la acumularea unei tensiuni care explodează seara, prin autoagresivitate.
* Nevoia de control. Lovirea poate fi o formă rudimentară de control: „să se lovească singur poate fi modul lor de a prelua controlul asupra unei situații copleșitoare”.
* Imitarea. Uneori, copiii văd comportamente similare la alți copii, în familie sau chiar în desene animate. Și le repetă, fără a le înțelege sensul.
* Autoliniștirea. Paradoxal, lovirea corpului produce o descărcare de endorfine – substanțe care calmează. Astfel, „lovirea devine un ritual inconștient de calmare, mai ales în lipsa altor metode oferite de adult”.
* Autopedepsirea inconștientă. Dacă un copil simte că a făcut ceva „rău” (a supărat pe cineva, a fost respins, certat), poate simți vinovăție. „Dar neavând încă un limbaj sau o conștiință morală matură, această vinovăție se exprimă în mod concret, prin pedepsirea propriei persoane.”
Întrebarea „Este normal?” ar trebui poate reformulată, sugerează psihologul Ruxandra Sersa. Când un copil își exprimă furia sau suferința prin comportamente greu de gestionat este important ca părintele să nu se grăbească doar să corecteze, ci să se întrebe și ce anume se reactivează în el în fața acestor manifestări. „Este o reacție umană posibilă, chiar dacă dureroasă, dar nu e nevoie de panică”, spune specialistul, referindu-se la situațiile rare și în contexte explicabile. Dar dacă devine un ritual, apare des sau afectează viața copilului, nu e doar o fază. E un semnal.
Ce pot face concret, părinții, când copilul se lovește singur:
* Rămânem calmi. Nu-l speriem și nu-i întărim ideea că emoțiile intense sunt periculoase.
* Oferim conținere, nu corectare. Spune-i: „Văd că ești foarte supărat. Sunt aici cu tine.”
* Observăm contextul. Ce s-a întâmplat înainte? A fost o zi cu multe interdicții, despărțiri, oboseală?
* Verbalizăm în locul lui. Dacă el nu poate spune „sunt frustrat”, o poți face tu: „E greu când vrei ceva și nu poți obține.”
* Oferim alternative. Îl poți învăța să bată într-o pernă, să rupă o coală sau să strige într-un mod „sigur”.
* Reflectăm și asupra noastră. Cum ne simțim când îl vedem așa? Ce ne activează în noi această scenă?
* Creăm un ritual de reglare emoțională. Un colț cu perne, o pătură preferată, o carte liniștitoare pot deveni „spații de calm” predictibile.
Ce să nu facem când copilul se lovește singur: Nu corectăm impulsiv. Nu pedepsim. Nu spunem „Nu mai face așa, că ești urât/rău!”. Ruxandra Sersa recomandă un alt tip de reacție: să ne întrebăm „ce anume se reactivează în noi în fața acestor manifestări”.
Modul în care răspundem la emoțiile puternice ale copilului, spune psihologul, are adesea rădăcini în propria noastră copilărie – în felul în care am fost învățați, conștient sau nu, să gestionăm furia. Adică, în loc să ne criticăm sau să ne simțim vinovați, e mai constructiv să ne oferim înțelegere și să privim relația cu copilul ca pe o oportunitate de vindecare reciprocă – un spațiu în care pot fi reparate nu doar dificultățile din prezent, ci și traume mai vechi. „Pentru că un copil nu are nevoie de un părinte care face totul perfect, ci de unul care rămâne conectat emoțional și are curajul să se uite și în propriul interior”, punctează specialistul.
Se impune consultarea unui psiholog sau a unui medic psihiatru specializat în copii mici dacă:autoagresivitatea devine frecventă și ritualică (de exemplu, copilul se lovește în fiecare zi în aceleași situații); comportamentul afectează semnificativ activitățile zilnice (refuză să meargă la grădiniță, are crize frecvente de plâns); părintele observă o intensitate crescândă sau un pericol real de rănire; copilul pare izolat, trist sau hiperactiv în mod constant; simțiți că nu mai reușiți să gestionați situațiile cu calm, oricât ați încerca.
Un specialist poate ajuta nu doar copilul, ci și părintele, să înțeleagă, să regleze și să creeze un spațiu de dezvoltare sigur din punct de vedere emoțional. Când un copil se lovește singur, nu ne aflăm neapărat în fața unui simptom medical. Ci, de multe ori, în fața unei suferințe care nu știe încă să se spună altfel. Avem la îndemână cel mai puternic instrument: prezența emoțională. Iar când nu mai putem singuri, putem cere ajutor. Un copil nu are nevoie de explicații savante – are nevoie să simtă că, oricât de mari i-ar fi emoțiile, rămâne în siguranță în iubirea noastră.
