Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu, plecat din veșnicia pietrei în veșnicii intangibile! Dintre pietrele noastre te salut. În carnea lor de calcar dai de suflet. În suflet găsești căldura amintirilor adunate în zeci de ani, în sute de ani, de anotimpuri prin care au trecut, pe care le-au adunat în tăcere, în cumințenie.
Dintre pietrele acestea mă adun acum. Dintre pietre și oameni. Oameni care privesc, ascultă, se uimesc și mă-ntreabă: „Cine sunteți, domnișoară?”
Chiar, cine sunt? O piatră dintre cele pe care le vedeți, aș răspunde! Una cuvântătoare. O sculptură vie, martor de 20 de ani la nașterea Muzeului Pietrei. Povestesc întâmplări, greutăți și bucurii care s-au derulat în timp. Parcursul acestui loc. Dăruirea și sacrificiul ctitorului. Spun ce știu, ce simt. Iar peste murmurul a câtorva zeci de oameni, se lasă deodată liniștea. Privirea le e altcum. Apoi, întrebările vin cu și mai mult interes, pe rând. Răspund, și mă minunez la rându-mi de ceea ce în ochii lor văd. Iar când eu tac, vorbele lor de apreciere, vorbele lor duioase mă emoționează.
O doamnă profesoară mă strânge la piept, un preot mă sărută pe frunte, alții îmi strâng mâna cu căldură, iar ca ei simt și ceilalți să facă la plecare. Și cuvintele lor mă înduioșează, când le confirm bănuiala. Că eu sunt chiar eu, piatra vie, nu un simplu ghid, nu doar custode sau administrator, titulaturi prea reci, prea distante atribuite unui astfel de loc. Iar răsplata aceasta îmi aduce împlinire. Atenuează neliniștile, fricile mele în ceea ce privește reușita continuității aici. Și constat că tot ce bun și frumos am trăit, tot ce bun și frumos trăiesc, tot ce bun și frumos există, își are un preț pe măsură. Frământări, lacrimi, îndoială. Nicio clipă de fericire n-am primit-o fără o lacrimă la schimb. Nicio misiune nobilă nu e ocolită de grele obstacole.
Și, cum să pot privi altfel această remunerare umană, sufletească, decât ca pe un dar care nădăjduiesc să ajungă cumva acolo, Sus, la cel care merită prețuire?
Da, dragul meu, tu ești destinatarul laudelor. Eu sunt doar un mijlocitor. Puntea între ieri și azi, prelungirea peste timp a ceea ce cândva a început și merită să continue. Eu sunt calea de mijloc, sunt răstignirea a doua, sunt sora mai mică a pietrelor care trebuie să-și facă auzit glasul. Nu știu cât timpul îmi va îngădui, cât inima mea va rezista focului ce-i dat să ardă. Pentru că tot ce îmi este de trăit, bun ori rău, trăiesc cu intensitate. Altfel nu știu, nu pot, și nici nu îmi doresc. Altfel, n-aș fi eu! Cea care primește tot cu emoție, și emoție împărtășește la rându-i, așa cum mi se spune adesea. Nu știu cum reușesc, nu îmi propun, dar mulți dintre cei ajunși la Muzeul Pietrei, asta îmi mărturisesc. Că le înduioșez clipa petrecută aici, că te privesc pe tine și locul acesta, altfel decât se așteptau. Iar dacă la început nu știu unde să mă așeze, constată repede, fără ca eu să mă prezint, că nu sunt doar un simplu ghid. De aceea vine întrebarea: „Cine sunteți, domnișoară?”.
Sunt…sunt eu, piatra cuvântătoare, sora mai mică a celor care tac, dar care au multe a povesti. Despre intemperii, despre trecut, despre cioplitul în timp cu dalta firii, despre iubire, despre devotament, despre câte în iarbă și în stele, despre puterea de a fi într-o lume defalcată pe interese și medii meschine, despre… despre tine!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
