Luiza Rădulescu Pintilie
Acuarele. Îngemănare de simplitate și dificultate care nu îngăduie reîntoarceri, cerând precizia, subtilitatea, siguranța și emoția celor dintâi tușe. Culori și transparențe care se întregesc în adevărate poeme picturale despre peisaje rupte direct din Rai, așezate nu doar în luminile cerești ale răsăritului sau ale apusului, ci mai ales în luminile sufletului pictorului Eugen Măcinic – unul dintre cei mai apreciați acuareliști români ai momentului, membru al renumitei Societăți de Acuarelă din Birmingham – Anglia. Maci și margarete de pe pajiștile Văii Frumoasei din zona Sebeșului de care este atât de legat artistul, adusă în aceste zile de mai la Galeria de Artă din Ploiești, într-un popas expozițional care bucură, care emoționează, care impresionează, care îmbogățește lumea interioară a oricărui privitor.
Licențiat în pictură la Facultatea de Arte Vizuale din Oradea, artistul și-a reunit lucrările în numeroase expoziții deschise în țară și străinătate, picturile sale fiind de asemenea prezente în colecții private și de stat din România, Germania, Franța, Anglia, Olanda, USA, Canada. De altfel, însăși reîntâlnirea publicului ploieștean este prilejuită de un fel de turneu național al creațiilor sale, ultimii ani fiind – după cum evidențiază criticul și istoricul de artă Luiza Barcan – “foarte rodnici pentru Eugen Măcinic. A participat la tabere de acuarelă, a expus fie singur, fie în grup, s-a lăsat cu totul cucerit și fascinat de locurile natale sau de alte spații pe unde l-au purtat pașii, în căutarea unei stări de pace și de reverie pe care reușește pe deplin să o imprime și măiestritelor sale acuarele“. Iar adevărul este că, în fața oricărui tablou dintre cele aflate pe simeze m-am oprit, starea aceasta de pace și de reverie am primit-o ca pe un dar căruia cuvintele am simțit – și simt chiar și acum – că îi pot cuprinde cu greu frumusețea, dar mai ales puterea de a da gândului și inimii răgazul să-și mai alunge din neliniște. Tihna venită dinspre Valea Frumoasei mi-a îndepărtat pașii de zbuciumul prezentului și crengile parcă abia rupte dintr-o înflorită tufă de liliac, așezate chiar la intrare, mi-au adus în minte amintiri mai vechi ori mai noi, prin legendara lor taină de flori ale memoriei. Însăși sticla care protejează fiecare duioasă ipostaziere artistică mi s-a părut a deveni un fel de îndemn de a trece dincolo de ceea ce ne oferă, tot mai agresiv, viața și realitatea, și a găsi un lăuntric punct de echilibru, de frumusețe, de lumină, de profunzime. Iar în lucrările ce poartă semnătura artistului Eugen Măcinic, frumusețea, echilibrul, profunzimea, lumina așteaptă priviri și inimi care să le descopere (expoziția rămâne deschisă până pe 14 mai) spre a le răsplăti cu asupră de măsură…
