Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu! În picăturile de ploaie, în norii care acum acoperă cerul, în amintirea sărutului, în soarele care luminează uneori drumurile mele întunecate. Oriunde ai fi, te salut ca și când… Ca și când brațele noastre nu s-au desprins niciodată, ca și când respirația ta caldă, mirosul tău ar parfuma odaia pustie, ca și când trupul tău de zeu ține patul fierbinte, ca și când nedescătușați am fi de timp, de lume, de lumi.
A trecut ceva vreme de când nu te-am căutat. Am tăcut. Tăcerile acoperă cuvinte, doruri care mocnesc, care stau să ardă ființa celui ce le poartă. Tăcerile acoperă mormântul dragostei, vocea ei suavă. O lasă în amorțire, știrbindu-i înflorirea. Dar ea, naiva, neînfricata, răsare din ziduri, din pietre, din secete prelungi, din iluzii, din pădurile întunecoase ale nesperanței. Pornește dintr-o întâmplare și își găsește existența, de multe ori, chiar în mijlocul furtunii, neștiind că acolo îi poate fi și sfârșitul. Dragostea nu are conștiință. Se naște și atât. Fără gândul fatalității. Dacă altfel ar fi, nu s-ar mai întâmpla. Raționamentul nu-i e caracteristic. Îi pune piedici, îi ia dreptul la existență, și păcat s-ar comite. Dragostea are nevoie de libertatea de a fi, de a se păstra sau de a muri. Căci și ea se stinge la un moment dat, uneori.
Eu, noi, o păstrăm. Suvenir al întâmplării. Simbol al unor inimi ce-au găsit împreună calea spre lumină, în pofida furtunilor care-ar fi putut să o stingă. Care i-ar fi acoperit strălucirea, înainte ca steaua ei să răsară. Niciun lacăt nu s-a nimerit să încuie vorbele noastre tandre, duioasele simțiri, universul alcătuit de noi, și din noi doi.
Îți spuneam că nu te-am căutat de dinainte de Paște. Cum aș fi putut să te salut? Ce să-ți spun? Să-ți vorbesc despre ce? Am făcut împreună cu Luciana bilanțul sărbătorilor fără tine. Încep să se adune ani, iar noi să evocăm amintirea celor de demult. Ți-am adus lumina Învierii, iar tu ne-ai răspuns prin tăcere. O tăcere pe care o înțelegem și am învățat să-i ascultăm tainele. Ne-am fi dorit să-ți ascultăm glasul, să-ți simțim îmbrățișarea. Piatra rece a crucii și căldura candelei aprinse au fost însă de ajuns. Am învățat amândouă să ne mulțumim cu puțin. Puținul acela care va ține lumea ta și viața noastră aici, împreună. Altceva nu-ți pot mărturisi. Încă lunec din deal în vale, plutesc în derivă, între sfârșit și un nou început, între început și un nou sfârșit, între ieri și azi, în speranța unui mâine mai altcum!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
