Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! Ce somn odinitor, fără temeri, fără tresăriri. Ca somnul unui copil în brațe protectoare. Pe pieptul puternic și ocrotitor, cu palma nedesprinsă din mâna mereu caldă, cu brațul care noaptea întreagă m-a învelit cu aripa lui tandră. Așa am dormit. Așa mi s-a părut până ce muzica ploii m-a trezit din visul care până de curând, realitate a fost. Dar ploaia nu m-a lăsat să dorm trecutul. Ea îmi arată adevărul clipei de acum. Al acestei dimineți în care natura se bucură de lacrima cerului. Florile de vișin zâmbesc în fereastră. Iarba, pământul, copacii, toate primesc cu binecuvântare botezul ploii.
Și mie îmi place ploaia. Îmi place sunetul ei peste acoperiș. Căderea ei nonșalantă. Aș pleca desculță prin iarbă și m-aș lăsa în voia ploii. Să-mi spele tristețile, să-mi hrănească bucuriile. Apa ei să facă să rodească tot ce bun și frumos în sufletul meu stă să crească. M-aș așeza între statuile din piatră, și împreună am inventa un joc al ploii, al venirii ei peste seceta care stă să cuprindă planeta. Să fie apă acolo unde ea e folosită cu parcimonie. Nimeni să nu mai sufere de sete ori de foame.
Îmi amintesc ceva din copilărie. Când părinții și bunicii noștri se îngrijorau că demult n-a mai plouat, noi, copiii, ne adunam în mijlocul străzii, în apropierea unei fântâni, de unde umpleam câteva găleți cu apă. Apoi, cu apa aceea ne stropeam între noi și strigam: „Cărămidă nouă, dă, Doamne, să plouă!”. Nu știu cât era ascultată ruga noastră, dar uneori se nimerea să plouă. Iar când voiam ca ploaia să înceteze, vocile noastre spuneau așa: „Cărămidă lucitoare, dă, Doamne, să fie soare!”. Și soarele se îndura de noi, de dorința noastră de a nu ne reține din jocurile desfășurate în natură. Eram mulți, eram veseli, eram copii inocenți care nu aveau habar ce o să-l aștepte pe fiecare mai târziu.
Nu știu câți se mai bucură astăzi de ploaie. Eu mă bucur de ploaia care acum cade, blând și melancolic. În lacrimile ei nu văd tristețe, ci doar un gând ușor întrebător la ce va fi să vină, la ce va fi să fie. Un fel de speranță timidă. Un crez că până la urmă totul va fi bine. Ploaia spală, hrănește și îndeamnă la visare. Iar visurile nu se rostesc cu voce tare. Ele se șoptesc în gând, cu ochii spre cer, până ce trăirea lor va fi posibilă. Așa încât, mă las purtată de vis, nu de acela din care ploaia m-a trezit, ci de acela care mâine se va întâmpla.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
