Victor M. Ionescu
Duminica Floriilor este hotarul spiritual care a marcat pentru creștinii ortodocși sfârşitul celor şase săptămâni ale Postului Paștilor și intrarea în Săptămâna Mare, numită şi Săptămâna Patimilor. Urmează un timp al postului sever, al tăcerii smerite și al rugăciunii înlăcrimate. O perioadă de sfințenie când până și acei semeni ai noștri care, până acum, nu au reuşit să respecte canoanele rânduite de Sfânta Biserică renunţă să mănânce de dulce. Și asta înseamnă ceva, presupune o jertfă, un efort conștient, ba chiar o mică victorie a spiritului nemuritor în fața măruntelor ispite ale trupului.
Mai puțini însă își vor aminti că, pentru a fi complet, postul adevărat presupune să ne ţinem în frâu şi vorba (limba) şi privirea (ochii) şi cugetul (gândurile – mai ales o anumită parte a lor). Ceea ce este – să fim sinceri și să recunoaștem – infinit mai greu.
Menirea postului este de a ne aduce în starea de spirit capabilă să ne înalţe până la înţelegerea acelui act mântuitor pe care îl celebrăm în fiecare an, odată cu triumful definitiv al primăverii. Conştienţi fiind că nu ne putem bucura pe deplin dacă nu ne vom nevoi înainte. Că nu putem primi miracolul Învierii Domnului dacă nu suntem pregătiţi sufleteşte și trupeşte pentru asta.
Dincolo de toate acestea, postul dinaintea Paştilor trebuie să fie şi un prilej de a medita la modul în care ne purtăm cu cei din jurul nostru. Suntem, oare, buni? Iertători? Modeşti? Milostivi? Curaţi sufleteşte? Nu minţim? Nu clevetim? Nu suntem invidioşi? Lacomi? Nu ne sare ţandăra mult prea uşor? Nu înjurăm, din te miri ce fleacuri, de cele sfinte? Nu tânjim la femeia/bărbatul aproapelui nostru? Sau la averea lor? Nu suntem aroganţi şi extrem de importanţi? Nu-i privim pe alţii de sus, în timp ce ne credem grozavii pământului ?? Nu uităm oare prea des că suntem mici și fragili, că uneori e suficientă cea mai ușoară pală de vânt ca să fim trimiși, ca niște fulgi de păpădie, direct în brațele nefiinţei ?
Așadar, astăzi pășim în Săptămâna Patimilor. Ar trebui, dragilor, să facem asta cu o oarecare sfială. Să fim mai atenți cum ne purtăm, cum ne rugăm și, mai ales, cum trăim. Pentru că Ortodoxia nu este doar o simplă religie, ci un mod de viață pe care și-l asumă toți cei care cred cu adevărat în vestea bună adusă întregii lumi de Evanghelia Mântuitorului Hristos.
Acum e cel mai bun moment să înţelegem că niciodată nu este prea târziu pentru mântuire. Că și în al 12-lea ceas mai putem să ne curăţăm inima și sufletul pentru a primi cum se cuvine Lumina celei mai mari Sărbători a Creştinătăţii. Pentru că, indiferent cât de credincioşi, liber-cugetători sau de atei am fi, toți suntem suntem datori să ştim că Mântuitorul nu s-a sacrificat pentru o dietă vegetariană, ci pentru iertarea păcatelor noastre. Iar dacă semnificaţia acestui gest nu poate să ne mişte cugetele, să încercăm măcar să fim buni în fiecare zi a vieții noastre, pentru că bunătatea este piatra de temelie a iubirii.
Dacă vom reuşi asta, peste doar câteva zile, când vom fi cu toţii chemaţi să ne împărtăşim din Lumina şi Bucuria Învierii, vom constata că am pus un nou început existenţei noastre. Un început bun, la care avem şansa de a continua să lucrăm pe tot parcursul fabuloasei călătorii printre minunile acestei lumi – am numit astfel viaţa – pentru a ne o apropia şi pe cea viitoare.
