Giorgiana Radu-Avramescu
Plouă liniștitor, ca o binecuvântare promisă pentru dorințele înălțate către cer, în nopțile de rugăciune. Plouă cu povești și povestitori, pentru ca seceta să nu usuce amintirea celor care au fost și vor rămâne nume de eroi, nume de sacrificiu în numele iubirii, nume importante în filme și cărți. Așa plouă de aseară în Sighișoara, unde revin de fiecare dată cu bucurie. Muzeul Pietrei a așezat acest municipiu pe harta bucuriilor mele, după ce întâmplarea a făcut, în urmă cu doi ani, ca doi oameni frumoși, Camelia și Adrian Nicolau, să ajungă acolo. Așa s-a creat conexiunea Sângeru – Sighișoara. Muzeul Pietrei și „Casa cu suflet”. Distanța e mare, dar noi n-o măsurăm cu pasul kilometrilor. Cuantificăm doar frumosul a ceea ce ne aduce împreună.
Camelia, de profesie psiholog, îmbină aici elementele esențiale ale locului, plecând de la cele istorice, ajungând la cele care țin de sănătatea trupească și emoțională a omului. În toate activitățile sale cu oamenii, Camelia pornește de la cele șapte păpuși ursitoare aflate în Turnul Cetății Sighișoara, ea găsindu-le tainica dezlegare a mesajelor, în folosul sufletelor care caută împlinirea, armonia cu sine, armonia cu cei din jur. „Acceptă, respectă, dăruiește, iartă, comunică, mulțumește, fii parte din întreg”, sunt cele șapte principii de bază pentru a deveni un suflet împlinit, care se regăsesc și în cartea scrisă de Camelia Nicolau – „Păpușile vorbitoare în timp”, o carte apărută în șapte limbi.
La câteva evenimente organizate aici, la „Casa cu suflet”, am participat. Ultimul s-a petrecut sâmbătă. Carnavalul primăverii – întâlnirea personajelor din filme și cărți. Ana, din filmul „Ion”, filmat în 1979, a fost după ani și ani, cu noi. Actrița și poeta Ioana Crăciunescu, care a jucat rolul acesta pe când avea 28 de ani, ne-a adus-o pe Ana cea frumoasă, cea tragică, cea care va rămâne în cărți și pe scenă, chiar dacă neîmplinirea iubirii i-a adus sfârșitul. Apoi Hansel și Gretel, peștișorul de aur din Micul prinț, vrăjitoare și pirați, Zorro și iubita lui, chiaburul Vasile din Țara Lăpușului, personaj real din cartea „Adeverință de chiabur”. Și eu, care chiar eu am fost, un fel de Ană a Muzeului Pietrei. Pentru că da, pe lângă reușită, locul acela necesită și sacrificiu. Un timp a fost al tău, acum e rândul meu la dăruire de sine, la uitare de sine uneori, în continuarea lui. Așa cum eu îi cunosc locului acela toate tainele, așa zidurile din piatră îmi știu mie tăcerile, bucuriile, tristețile, împlinirile, dezamăgirile. Îmi știu lacrima dinainte ca ea să se aștearnă peste iarbă și pietre, peste rândurile scrise. Îmi cunosc zâmbetul și clipele când cu poftă am râs. Pietrele acelea îmi știu iubirea și dorul, speranța și zbaterea permanentă pentru a fi, pentru a continua.
Scrisul meu, acolo se naște adesea. Chiar și eu, acolo m-am născut a doua oară, după nașterea din pântecul mamei. Ea m-a născut copil. La Muzeul Pietrei m-am născut omul de azi, care pe scena de la Sighișoara a fost el, cu toate câte a adunat, cu roadele și pierderile din ultimii ani.
Dragul meu, eu chiar eu am fost! Eu, chiar eu sunt cea care îți scriu și azi, ca mereu de când ai plecat. Eu, chiar eu, îți spun că ploaia s-a oprit de când îți vorbesc. Soarele mă salută timid prin fereastră. Îi întorc zâmbetul, pe care îl primesc ca pe un semn. Pentru ziua de azi, pentru cea de mâine și pentru cele care vor urma!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
