George Marin
Nu meciul în sine, ci declarațiile imediate încheierii meciului au purtat gândul la vestitul cuplu de comici ai ecranului. Reamintim că, în prima parte a carierei lor cinematografice, Stan Laurel și Oliver Hardy au prins epoca filmului mut. Bine ar fi fost ca în același regim de film mut să fi fost și declarațiile făcute de Lucescu, care plânge după două, nu una, lovituri de pedeapsă, de căpitanul echipei, Stanciu, care are și el un consistent lamentatio parțial justificat – am numit incriminarea avertismentului primit gratuit la faza cea mai fierbinte a jocului, penaltiul neacordat – și de Burcă, în viziunea căruia am dominat tot meciul. Ar fi fost mult mai sănătos pentru urechile tuturor să auzim liniștea în locul lamentărilor. S-ar fi putut întâmpla acest lucru dacă vorbitorii și alții ca ei s-ar fi uitat cu mare atenție la jocul prestat de echipa noastră. Lucescu senior nu face altceva decât să ne amintească celebra replică a lui Bran: „Stan, ce ne facem că ei sunt doi și noi suntem singuri?”.
Da, oricine poate amenda afirmațiile de mai sus cu clasicul „dacă”. Dacă Drăguș ar fi marcat măcar una din ocaziile avute… Sigur, dacă Drăguș ar fi marcat măcar una din ocaziile care l-au făcut pe el însuși cel mai mare ratangiu al serii și, implicit, pe Bancu cel mai bun pasator al echipei României prin cele trei centrări „de gol gata făcut”, atunci atacantul lui Trabzonspor ar fi putut fi numit atacant adevărat. Unul care joacă pentru el, dar mai ales pentru echipă. Cu referire la prima ratare. Chiar dacă există păreri că Drăguș ar fi fost dezechilibrat după preluare și nu ar mai fi putut pasa. Fie! Dar celelalte ocazii?
Să fie clar. În toate cele de mai sus nu trebuie înțeles că doar Drăguș a pierdut meciul. Meciul a fost pierdut, crede subsemnatul, de la pregătire. Poate că în creierul jucătorilor, pentru că sunt cam tot aceiași, meciul a fost pierdut încă de la acel 4-1 cu care i-am bătut pe bosniaci în Giulești, făcându-ne că uităm situația de la momentul debutului acelui joc din Liga Națiunilor. Atunci Bosnia era deja promovată în Liga A, pe când noi deja coborâsem scara către Liga C. Și ne mai amintim că, atunci, Dzeko a intrat spre final și a marcat fără să dea semne că are prea mult chef de joc. Nici colegii lui nu s-au mai ostenit prea mult. Și, poate că nici acum bosniacii nu s-au ostenit cine știe ce, dacă ne amintim ce apărare au prezentat de am ajuns de patru ori fără marcaj în fața porții. Dar ei, adițional blocului echipei, au avut dorința și vâna victoriei. Permiteți, vă rog, și utilizarea acestei expresii cuprinzând dorința de victorie chiar dacă este cam tocită.
Makkelie, arbitrul, este acel Makkelie știut de toată lumea. Iar părerea arbitrului este suverană, după cum glăsuiește regulamentul. Mai ales când arbitrul chiar se crede suveran. Ne cramponăm că Makkelie nu a dat un penalti mai penalti decât multe altele, după cum a văzut tot stadionul. Să spunem că l-ar fi acordat. Să spunem că am fi marcat. Avem vreo garanție că jocul nostru ar fi prins aripi deodată ca să putem ținti victoria? Nu avem această garanție. Singura garanție pe care o avem este că publicul a fost la înălțime atâta vreme cât terenul arăta ceva speranță. În plus, în tribună s-a născut dilema dacă generația de suflet și-a dat sufletul ori își trage sufletul.
Așteptăm San Marino, chiar dacă meciul nu va lămuri dilema de mai sus.
