Luiza Rădulescu Pintilie
Până când ramurile cireșilor vor redescoperi taina înfloririi,
Așezată în petale fragile ivite din alchimia splendorii,
În templul tainic al gândurilor mele
Plutește mireasmă dulceag-amăruie;
Culeasă din toate livezile pe care mi-am oprit vreodată privirile,
Din toate dorurile ce îmi înlăcrimează amintirile
Și din toate zborurile ce îmi înalță speranțele.
Până când albele flori de cireș vor înnobila iar livezile,
Reînviind trunchiuri vechi și înflorind ramuri tinere,
Ochii mei desenează prin aer drum bun primăverii
Amintindu-mi toate anotimpurile pe care le-am privit,
Toate florile pe care le-am iubit,
Toate tristețile care m-au răscolit
Și toate fericirile pe care le-am trăit.
Până când însuși pomul vieții mele se va înveșmânta ca un cireș înflorit,
Petale din dalba dantelă a unui nesfârșit anotimp,
Simt cum primăvara însăși îmi trimite vești;
Răsare-n muguri noi pe veștedele crengi,
Dă pașilor mei iar potecuțe verzi
Și sufletului meu aceleași legi
Înscrise pentru totdeauna în floarea de cireș.
În dorul de-o mireasmă dulceag-amăruie,
În primăvara ce curând va să vie
Și-n nesfârșita vieții mele frumoasă simfonie…
