Lucian Avramescu
(14 august 1948 – 12 decembrie 2021)
Searbăd e totul, mi-a spus ucenicul tristeții,
Politica descojește fiecare lucru de adevărul lui
Toți murim încet și ireversibil
Viața se prezintă urâtă ca un jnepen uscat…
Și-n timp ce ucenicul tristeții îmi vorbea astfel
Te-am zărit printre nămeți sau printre oameni
Călcând roză, cu formele tale care nu se mai terminau,
Adică rotunde încât nu poți ști unde se încheie
O formă de umăr și o formă de șold și o
Formă de toate formele care te fac muza lui Rubens
Și dansatoarea Lacului lebedelor totodată.
Searbăd e totul, mi-a spus ucenicul tristeții,
Numai că el privea aiurea
Se uita în partea de lume din care tu plecaseși
Se uita unde izvoarele frumuseții
Fără bătrânețe secaseră fiindcă tu nu mai erai acolo
El n-avea cum să priceapă că adevărul tristeții nu există
Chiar dacă el însuși era ucenicul tristeții.
Lasă-mă, i-am zis, s-o laud
Pe femeia mea, singura care face luna să răsară pe cer
Și care îndepărtează gândurile negre
Lasă-mă, i-am zis, tu, tristule de profesie,
Să laud femeia aceea cu popoul rotund
Care tocmai trece pe lângă noi.
E, firește, a altuia,
Răsuflarea ei e sorbită de alte buze
Dar nimic nu mă împiedică să o visez
Lasă-mă, i-am strigat, ucenic al tristeții
Să mă bucur de vederea femeii, singura care face îngerii să înflorească
Uite, privește, peisajul e dezolant, lumea moare încet
Ireversibilul pare confecționat din ură
Cerul nu mai are îngeri, ci vătafi cu cravată care-s azi Dumnezei,
Suntem, părem, supușii religiei lor
Și totuși ceva mai există
Lasă-mă, ucenic al tristeții, să văd că viața merită trăită
Câtă vreme ea, ea, ea care-i a mea și oricare ea
Își strecoară formele, nu arareori sufletești,
Popoul ei rotund
Printre atâtea anomalii și-mi atrage atenția că-i păcat să te sinucizi.
Privește, ucenic al tristeții, poiana asta cu flori felurite
Ele sunt iubitele noastre care ne salvează – de ce am muri ca proștii?-
Nu te mai uita prin ocheanul acestei supărări cariate
Nu mai privi urduroasa viață astfel, fiindcă ea nu e viață,
Uită sărăcia la care ești condamnat să trăiești
Uită tot și privește doar îngerul care
În orice femeie există.
(Lucian Avramescu, 2 februarie 2014, Sângeru –
din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)
