Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) și ticurile sunt afecțiuni frecvent întâlnite la copii, însă adesea confundate. Recunoașterea și înțelegerea diferențelor dintre acestea sunt esențiale pentru a oferi sprijinul adecvat celor mici.
TOC este o tulburare de anxietate caracterizată prin prezența obsesiilor și/sau a compulsiilor. Obsesiile sunt gânduri nedorite și neplăcute, repetitive, greu de oprit sau de controlat, care provoacă anxietate. Aceste gânduri obsesive pot varia în funcție de vârsta copilului. Spre exemplu, la 4 ani, copilul își poate face griji că părinții îl vor lăsa la grădiniță. La 7 ani, s-ar putea teme de îmbolnăvire, având gânduri obsesive despre microbi și murdărie.
Pentru a diminua această anxietate, copilul recurge la compulsiuni – comportamente sau ritualuri repetitive, precum spălatul excesiv pe mâini, verificarea repetată a ușilor sau aranjarea obiectelor într-o anumită ordine.
Tulburarea obsesiv-compulsivă la copii este cauzată de o combinație de factori biologici (înnăscuți), psihologici (moduri de gândire și învățare) și externi (evenimente dificile în viață, anumite infecții), parte dintre ei fiind incomplet cunoscuți. Ce știm este că debutează cel mai frecvent în copilărie sau la adultul tânăr și foarte rar apare după vârsta de 35 de ani. Iar forma cu debut la vârste mici este îndeosebi moștenită (genetică), spune dr. Iasmina Dragomir, medic primar psihiatrie, citată de Hotnews.
Ticurile sunt mișcări sau sunete involuntare, bruște și repetitive. Acestea pot fi motorii (de exemplu, clipitul frecvent, grimasele faciale, ridicarea umerilor) sau vocale (tusea repetitivă, mormăitul, repetarea unor sunete). La copii, ticurile motorii, în special clipitul excesiv, sunt primele. Sunt destul de comune, în special în copilărie, după vârsta de aproximativ 5 ani.
Ticurile pot varia în intensitate și frecvență și sunt adesea exacerbate de stres, oboseală sau anxietate. La copii, orice sentiment intens, chiar și cele pozitive, pot amplifica ticurile. În cele mai multe cazuri, la copii, acestea sunt tranzitorii – apar și dispar odată cu înaintarea în vârstă.
Spre deosebire de compulsiile din TOC, ticurile nu sunt realizate cu scopul de a reduce anxietatea cauzată de obsesii. Deși ambele afecțiuni implică comportamente repetitive, există diferențe esențiale între ele:
*Conștientizarea și scopul comportamentului. În TOC, copilul este adesea conștient de gândurile sale obsesive și folosește compulsiile pentru a reduce anxietatea asociată. În cazul ticurilor, mișcările sau sunetele apar fără un scop anume și nu sunt legate de obsesii.
*Controlul asupra comportamentului. Copiii cu TOC pot simți o anumită măsură de control asupra compulsiilor și pot încerca să le suprime, deși cu dificultate. În schimb, ticurile sunt în mare parte involuntare și dificil de controlat.
*Tipul de comportament. Compulsiile din TOC sunt adesea comportamente complexe și ritualizate, în timp ce ticurile sunt de obicei mișcări sau sunete simple și repetitive.
Este esențial ca părinții, să fie atenți la comportamentele copiilor și să solicite ajutorul unui specialist în sănătate mintală când aceste comportamente repetitive interferează cu activitățile zilnice ale copilului; copilul își exprimă suferința sau disconfortul legat de aceste comportamente;simptomele persistă pe o perioadă îndelungată sau se agravează. Spre exemplu, dacă ticurile copilului durează mai mult de un an, se consideră că sunt cronice.
Atât ticurile, cât și simptomele TOC se investighează în cabinetele de psihiatrie pediatrică. Un diagnostic corect și o intervenție timpurie pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții copilului și pot preveni complicațiile ulterioare. Forma de tulburare obsesiv compulsivă apărută în copilărie are un pronostic mai favorabil, tratamentul ajutând în 40% din cazuri la dispariția totală a simptomelor. Prima linie de tratament, în ambele cazuri, este terapia cognitiv-comportamentală, în timp ce tratamentul medicamentos, recomandat de medicul specialist, este rezervat cazurilor severe.
Deși TOC și ticurile pot părea similare la prima vedere, ele reprezintă afecțiuni distincte care necesită abordări diferite. Înțelegerea diferențelor dintre ele și recunoașterea simptomelor specifice sunt pași cruciali pentru a oferi copiilor sprijinul și tratamentul adecvat.
